Cea
mai importantă operă a străvechilor perși este Avesta. Ea este atribuită lui Zoroastru, datează din perioada
ahemenidă și a fost scrisă sub sassanizi. Cuprinde 21 de cărți în care găsim
idei teologice, texte liturgice, rugăciuni pentru diferite trebuințe, texte
legislative sau moralizatoare, legende și 21 de psalmi care amintesc de poezia
Vedelor.
Din perioada sassanidă avem două
povestiri: Istoria lui Zarer (din
sec. IV) și Cartea vitejiilor lui
Ardașir, fiul lui Papak. Aceasta din urmă este o poveste istorică, cu tentă
fantastică, despre renumitul rege persan.
După invazia arabă, persanii preiau
limba cuceritorilor în armată, administrație, cult și literatură.
Renașterea literaturii persane are loc
în sec. X-XI, în timpul Samanizilor. Capitala Buhara devine un important centru
cultural, literar și științific. Poetul Ferdousi,
în epopeea sa Cartea Regilor
reconstituie trecutul legendar al perșilor. Lucrarea prezintă scene de război,
de petrecere, de vânătoare sau de dragoste. Ferdousi încearcă să dovedească
existența unei străvechi civilizații persane, superioară cuceritorilor arabi.
Poemele epice a lui Nezami (circa 1141-1209) amintesc de
romanul cavaleresc european. Poemul Cele
șapte chipuri prezintă povestea nefericită de dragoste dintre doi tineri.
Poetul și liber-cugetătorul Omar Khayyam (circa 1050-1123) se
bucură de o mare popularitate până în zilele noastre. Fizician, matematician,
medic și astronom, el este considerat cel mai prestigios om de știință a
Orientului medieval. Nedreptatea, ambițiile deșarte și vanitatea, fac din
Khayyam un sceptic religios. Nota pesimistă o putem desprinde ușor din poeziile
sale: „Am venit pe lume – mai bogată-i
ea?/ Voi pleca din lume – pierderea-o fi grea?”
Un mare poet persan este Saadi (circa 1213-1292). El este un
exponent al clasei sociale mijlocii, cele mai importante capodopere ale lui
fiind: Livada cu fructe și Grădina de flori. Ultima este o colecție
de poeme cuprinzând aforisme, sfaturi practice, precepte morale, ceea ce fac
din ea o oglindă a vieții din epoca respectivă. Saadi deplânge soarta celor
oropsiți și cere autorităților să protejeze negustorii, meșteșugarii și
sclavii.
Specia lirică a gazelului este dusă la perfecțiune de poetul
Hafez (circa 1326-1390). Acesta critică
pe preoți, bigoți și predicatori, opera sa cuprinzând momente de erezie,
scepticism religios sau blasfemii. Hafez este îndrăgostit de viață și de
plăcerile ei, acest lucru fiind evidențiat și de Goethe, cel care l-a prețuit
foarte mult pe poetul persan. În poeziile lui Hafez, regăsim teme ca prietenia,
dragostea și bucuriile vieții. Hedonismul său vizează plăcerile estetice și
vizuale. Poezia lui are un ton optimist și este concepută pe linia sincerității
și spontaneității. Ideile și sentimentele sunt exprimate dens, într-un stil
elegant, limbaj somptuos, ornat cu tropi: „Nimeni
ca Hafez n-a ridicat vălul de pe obrazul gândirii,/ De când ciocul peniței
piaptănă pe hârtie pletele vorbirii”.
