Instaurarea dinastiei straine si obtinerea Independentei Romaniei

       

         Dupa unirea Principatelor Romane, obtinerea independentei a devenit obiectivul principal al proiectului politic romanesc. Anul 1866 reprezinta un moment semnificativ in dezvoltarea politica a Romaniei moderne. Se instaura o noua dinastie prin Carol de Hohenzollern Singmaringen si se promulga prima Constitutie interna. Se realiza astfel cerinta, prevazuta in memorii si in rezolutiile Adunarilor ad-hoc din 1857, de instaurare a unui print strain ca garantie pentru mentinerea unirii si consolidarea autonomiei in vederea obtinerii Independentei. Marile puteri au fost puse din nou in fata faptului implinit, recunoscandu-l in mod formal ca domnitor in a doua jumatate a anului 1866 si inceputul anului 1867. De la bun inceput Carol si-a asumat un rol politic de prima importanta in politica externa si in treburile militare.

          In anii 1875-1876, o noua criza orientala era in desfasurare. Domnitorul Carol si prim-ministrul Ion C. Bratianu, care dorea sa obtina independenta, au incercat sa ajunga la o intelegere cu Rusia. La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi Turciei si in aceeasi zi trupele ei au inceput sa treaca Prutul in Moldova. La 9 mai 1877, in Camera Deputatilor, ministrul de externe Mihail Kogalniceanu a proclamat independenta de stat a Romaniei, iar a doua zi este proclamata in Senat.

         In primele luni de razboi, domnitorul Carol si Bratianu au incercat sa stabileasca regulile de baza de colaborare intre armata romana si cea rusa. In vara anului 1877, Carol a primit comanda suprema a trupelor aliate de la Plevna, care a fost incercuita si a capitulat la 28 noiembrie 1877. Cucerita pe campul de lupta din Balcani, Independenta a fost recunoscuta international prin tratatele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1877) si Berlin (1/13 iulie 1878). Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor dar pierdea sudul Basarabiei in favoarea Rusiei. 

 Valentin Balutioiu si Maria Grecu, Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 2011, p. 162

Burebista

A condus regatul dac între anii 82 î.H. – 44 î.H. După urcarea pe tron el uneşte triburile geto – dace pentru a putea face faţă ameninţărilor din exterior reprezentate de celţi şi romani. Despre acest lucru vorbeşte istoricul antic Iordanes. Un alt mare istoric, Strabon, spune că Deceneu era sfătuitorul lui Burebista şi că, datorită lui, geto – dacii „s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”! După unificarea triburilor geto – dace Burebista începe campania împotriva celţilor de pe Dunărea Mijlocie şi Bazinul Pontic, pe care îi înfrânge.

A început construcţia complexului de cetăţi din Munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza. Regatul dac se întindea, potrivit lui Strabon, de la Carpaţii Păduroşi în nord, la Dunărea Mijlocie şi actuala Slovacie în vest, la Munţii Haemus (Balcani) în sud, până la gurile Bugului şi Marea Neagră în est.

Burebista s-a implicat şi în războiul dintre Caesar şi Pompei, de partea lui Pompei. Îl trimite pe Acornion cu o misiune pe lângă acesta. În schimbul ajutorului militar Pompei recunoaşte hotarele Daciei. După ce iese învingător, Caesar intenţionează să organizeze o expediţie pentru a-l pedepsi pe Burebista, expediţie întreruptă de moartea lui Caesar în anul 44 î. H. urmată, la scurt timp, de moartea lui Burebista.

Un capitol aparte în viaţa lui Burebista îl reprezintă cucerirea litoralului Mării Negre cu oraşele aferente: Olbia, Tomis, Histria şi Mesembria. Aceste oraşe au fost întemeiate de coloniştii greci cu 500 de ani înainte de Hristos, cucerite de romani şi integrate în provincia Moesia. În 55 î. H. Burebista cucereşte aceste oraşe şi teritoriul până la Munţii Balcani.