Ce naște din antipatia verișorilor

Pentru familia regală britanică Primul Război Mondial a fost, sau cel puțin a început, ca un fel de afacere de familie, scrie o ziaristă de la ziarul The Daily Mail. Dacă este să dăm crezare noului film documentar Verii Regali în Război, rădăcinile Primului Război Mondial pot fi considerate, parțial, relațiile încurcate dintre monarhii britanici și rudele lor. Kaiserul Wilhelm al II-lea era vărul regelui englez George al V-lea și al țarului rus Nicolae al II-lea. Mama lui, Victoria, era englezoaică.

În film se relatează cum anume ostilitatea nutrită de tânărul Wilhelm față de părinți și de tot ce era britanic în ascendența sa a atras după sine declanșarea războiului. Regina Victoria (1819-1901) s-a căsătorit cu vărul ei primar din partea mamei Albert de Saxa Coburg Gotha, la 10 februarie 1840, dintr-o mare dragoste. Cuplul a avut nouă copii, mulți dintre ei căsătorindu-se cu membrii ai unor case regale din Europa. Din aceste căsătorii au rezultat, printre alții, kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, regina Maud a Norvegiei, regina Maria a României.

O fiică a reginei Victoria, și ea Victoria, s-a căsătorit, tot din pasiune, cu prințul Friedrich, viitorul Frederic al III-lea, iar kaiserul, născut în 1859, a fost fiul lor și i-a succedat la tron tatălui în 1888. La naștere copilul a fost marcat de o traumă și a rămas pe toată viața cu un braț paralizat. Mama a suferit enorm și adesea în scrisorile personale recunoștea că tot ce-și dorea de la viață era ”să nască un copil pe deplin sănătos, un copil ca toți copiii”. Victoria a încercat să-și iubească fiul, cu dragostea unei mame bune, dar, uitându-se la el, nu putea să-și reprime gândul că el avea un handicap, scrie cercetătoarea britanică Karina Urbach.

Cât despre verișorii lui Wilhelm, Nicky și Georgie, ei au crescut adorați de mame, ambele prințese daneze, surori între ele. Și ambele au insuflat copiilor lor neîncrederea în prusaci și mai târziu în nemți. În primul rând erau nemulțumite și iritate de faptul că, în 1864, Germania, cu mâna cancelarului Otto von Bismarck, anexase o posesiune daneză, Schleswig – Holstein. Nicolae și George au fost foarte buni prieteni în copilărie. Iar Wilhelm avea unele comportări cel puțin stranii: la vârsta adolescenței îi scria mamei lui scrisori aproape erotice, la care aceasta răspundea numai cu subiecte cantonate în artă și politică și, astfel, cu timpul, relațiile dintre mamă și fiu s-au deteriorat tot mai mult, se menționează în publicația britanică.

Iar când Wilhelm a ocupat tronul, unchiul lui, Edward, fratele mamei lui, a fost de-a dreptul șocat de atitudinea băiatului față de sora lui. Ca o consecință aproape logică, au avut de suferit și relațiile dintre verișori, apoi dintre țările lor. Regina Victoria, pe care o diviniza și ingratul de Wilhelm, a încercat să apropie verișorii între ei, dar după moartea ei, în 1901, Europa a început să se pregătească de război. Și astfel Nicky și Georgie s-au trezit de o parte a liniei frontului, iar Wilhelm de cealaltă.

Text apărut  în revista ”Magazin istoric”, august 2014, p. 88.

Oraşul sfânt – Ierusalim

 

În Israel se înalţă, la 800 de metri deasupra nivelului mării, un oraş ce reprezintă, de milenii, centrul lumii. Este vorba despre Ierusalim. În acest oraş trăiesc aproape 800 000 de persoane: majoritatea evrei, aproape 200 000 de arabi, plus câteva zeci de mii de creştini. Din 1950, Ierusalimul aparţine statului Israel, după ce zeci de secole a fost disputat în mod violent de popoare şi armate diferite. În oraş coabitează în prezent două suflete: cel al Oraşului Vechi, paznic al unei lumi în sine, şi cel modern, controversat şi în continuă mişcare, locuit de evrei în partea de vest şi arabi în cea de est.

Dar Ierusalimul nu poate fi redus la locul sacru în care destinul istoric a făcut să se construiască cele mai importante spaţii religioase ale celor trei religii monoteiste legate de Patriarhul Avraam: Zidul Plângerii pentru evrei, Sfântul Mormânt pentru creştini şi Domul Stâncii pentru musulmani. Oraşul Vechi are mărimea unui cartier al unei capitale europene şi este frecventat în timpul zilei de cele mai diverse persoane care lucrează în mijlocul a mii de turişti şi pelerini ce-şi încrucişează paşii printre străduţele înguste, în timp ce seara se goleşte, în aşteptarea căderii nopţii. Istoria sa milenară l-a impus ca fiind un loc haotic, alcătuit din străduţe strâmte, un labirint în care este uşor să te pierzi. Singurul element clar este împărţirea urbanistică în patru cartiere: cel armean, cel creştin, cel evreiesc şi cel musulman. Nu există limite clare, ci doar bariere invizibile. Oraşul este protejat de un zid ce datează din secolul al XVI-lea, lăsat moştenire de un sultan al Imperiului Otoman, Soliman Magnificul. 

Cele şapte porţi

Între cele şapte porţi de intrare în Oraşul Vechi, cea a Damascului este cea mai încărcată de istorie. Pe aici se intră în cel mai mare şi mai populat cartier, cel musulman, animat dintotdeauna de bazarul care-l face să semene cu o piaţă uriaşă. Inima religioasă a cartierului este Haram al – Sharif, cel de al treilea loc ca importanţă a islamismului după Mecca şi Medina, spaţiu sacru unde credinţa musulmană spune că Mahomed s-a înălţat la ceruri. Dar nu toate pietrele din cartier poartă însemnele islamismului.

Tot aici găsim şi locuri legate de istoria creştinismului, precum Via Dolorosa, strada care, cu cele 14 opriri ale sale, stă mărturie a ultimelor momente ale patimilor lui Hristos. Urmând-o, se ajunge inevitabil în cartierul creştin. Străzile pe care locuiesc numai două procente din populaţia oraşului sunt liniştite, tăcute, cu puţine magazine şi un singur punct fundamental: zona Sfântului Mormânt, biserica simbol a creştinismului. Strada Lanţului separă cartierul musulman de cel evreiesc. Dispoziţiile sunt clare: aici trebuie să locuiască numai evrei. Între pieţe şi străzi ordonate, se întâlnesc mai ales sinagogi, şcoli religioase şi centre de studii sacre. Nu poate fi altfel. Aici se găseşte unul din cele mai importante monumente ale iudaismului: Zidul Plângerii, un perete enorm de piatră situat la baza Domului Stâncii. Cartierul armean, în schimb, este cel mai mic şi mai puţin vestit al Ierusalimului. Prin voinţa locuitorilor săi, este o insulă protejată, tăcută, inaccesibilă vizitatorilor. Cei care locuiesc aici îşi revendică mândri două lucruri: faptul că sunt primul popor din lume care a instaurat, în anul 301 d. Hr., creştinismul ca religie de stat şi că au ajuns în Oraşul Sfânt aducând cu ei credinţa strămoşilor. Discreţia domneşte pretutindeni, chiar şi în Catedrala Sfântului Iacob, una dintre cele mai frumoase biserici din Oraşul Vechi. (va urma)

Sursa: Naţional Geographic, Locuri celebre, Editura DeAgostini.

Istoria naturală a lui Pliniu

Învăţatul roman Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) demonstrează în lucrarea sa Istoria naturală (Historia naturalis) curbura suprafeţei Pământului şi descrie o operaţie de cezariană pe un cadavru. În anul 78 d. Hr. menţionează pentru prima dată utilizarea de maşini de cosit pe terenurile agricole din Gallia.

În cele 37 de volume, savantul prezintă toate manifestările naturale familiare lui. Această istorie naturală este prima lucrare de gen şi tratează domenii precum cosmologia, etnografia, antropologia, zoologia, botanica, medicamentele naturiste, mineralogia, utilizarea metalelor şi a pietrelor, în special în artă.

În dorinţa de a obţine o descriere completă a naturii, Pliniu câteodată divaghează. Învăţatul porneşte de la descrierea metalelor de pe inelele romane, tratează emblemele nobiliare şi, la final, prezintă ordinul cavalerilor romani. În mod similar, descrierea botanicii include întreaga agricultură.

Opera lui Pliniu are consecinţe de durată. Cunoştinţele sale de medicină naturistă influenţează cele mai îndrăgite cărţi dedicate plantelor din secolele XV – XVI. Descrierile sale consacrate artei oferă arheologiei informaţii relevante până astăzi despre originea sculpturilor şi a clădirilor romane. Deşi Pliniu, născut în anul 23 d. Hr., a călătorit foarte mult în timpul serviciului său militar şi îi sunt cunoscute personal multe dintre fenomenele naturale prezentate, el preia numeroase informaţii şi de la alţi autori. În total, el menţionează circa 470 de surse bibliografice. Jumătate dintre acestea sunt originare din spaţiul grecesc. În Historia naturalis se consemnează reţeta contra cariilor a medicului Scribonius Largus. Recomandarea sa contra inflamării dinţilor este o combinaţie antică de pastă de dinţi amestecată cu oţet, sare, miere şi sticlă pisată foarte mărunt.

Sursa: Cronica ilustrată a omenirii, Editura Litera, Bucureşti, 2011.

Imperiul persan

Regele Darius I (basorelief Persepolis)

                 Istoria imperiului persan începe în secolul VI î. Hr., sub conducerea dinastiei Ahemenizilor. După o perioadă de expediţii militare în Iranul vestic, în anul 539 î. Hr. regele persan Cirus cel Mare a ocupat Babilonul, cel mai important centru politic din Mesopotamia. În felul acesta, statul iranian al perşilor s-a impus ca o nouă mare putere în Orientul Apropiat. Urmaşii lui Cirus, Cambise şi Darius, au extins puterea persană asupra Canaanului, a Egiptului şi a Asiei Mici. Astfel s-a constituit un imperiu care cuprindea populaţii variate: indieni, iranieni, fenicieni, egipteni, babilonieni, evrei, greci din coloniile ioniene, lidieni din Asia Mică etc. Imperiul a fost împărţit în regiuni numite satrapii. În interiorul acestora însă, fiecare populaţie şi-a păstrat tradiţiile şi formele de administrare proprii. Istoria imperiului s-a încheiat în 331 î. Hr., o dată cu înfrângerea lui Darius al III-lea de către tânărul rege macedonean Alexandru cel Mare. Lumea orientală intra astfel într-o nouă epocă istorică, cea elenistică

Istoria antică universală II

Istoria antica universala 2

Istoria antică universală I

istoria antica universala

Vikingii

Vikingii fac parte din grupa popoarelor germanice alături de goţi, vandali, longobarzi, franci şi anglo – saxoni. Ei au pornit din Peninsula Scandinavică şi au avut un rol deosebit în formarea popoarelor moderne. În Evul Mediu timpuriu, ei s-au aşezat în Franţa, Anglia şi Sicilia. Raporturile lor cu populaţiile locale şi-au pus decisiv amprenta asupra limbii, mentalităţii şi istoriei zonelor în care s-au aşezat. În răsăritul Europei, ei au avut un aport important în cadrul formării statului rus, constituind pătura conducătoare. Îi regăsim şi în Bizanţ, unde formează garda imperială de varegi. Pe de altă parte, schimburile comerciale au dus şi la influenţarea vikingilor din Scandinavia, unde au fost puse bazele regatelor medievale ale Danemarcei, Suediei, Norvegiei şi Islandei.

Un alt fapt care trebuie menţionat este acela că vikingii au fost şi mari exploratori. Ei au descoperit Groenlanda şi au ajuns chiar pe ţărmul Americii.

Sursa: Zoe Petre (coordonator), Carol Căpiţă, Ecaterina Lung, Cristian Olariu, Daniela Zaharia, Ioan Grosu, Istorie, Manual pentru clasa a IX-a, Editura Corint, 2004