Cinci sute de ani de la rascoala
Generatii
la rand au descoperit-o in orele de istorie. Dincolo de glazura ideologica,
importante erau detaliile – palpitante, infricosatoare... Apoi, in ani, acel
episod de istorie transilvana a fost acoperit de altele. Pana cand, in locul
sau, a ramas doar amintirea unei revolte si a unui sfarsit teribil...
1514. Papa Leon al X-lea lanseaza
apelul la cruciada. Unul dintre cei mai importanti sprijinitori ai artelor, fiu
al lui Lorenzo Magnificul, suveranul pontif, prin intermediul reanimarii
acestui proiect, doreste contracararea planurilor sultanului Selim I de
extindere spre Occident (cu eventuala ocupare a Constantinopolului),
neindoielnic gloria, dar mai ales stingerea tensiunilor din lumea apuseana. In
Ungaria, mesajul este adus de Patriarhul latin de Constantinopol, arhiepiscop
de Esztergom si cancelar al regatului Ungariei, Toma Bakocz, fost secretar al
lui Matia Corvin.
Mesajul bulei papale este primit cu
entuziasm mai ales in mediile defavorizate. Langa Buda, in campia Rakos, intre
16 si 24 aprilie, zeci de mii de oameni, de nationalitati diferite, de diverse
conditii sociale – alaturi de preoti, nobili scapatati, mestesugari (taranii si
orasenii saraci predominand) – se strang pentru a fi recrutati. Sunt pusi sub
comanda lui Gheorghe Doja, mic nobil secui. Cuvantul sau, prin care promite
iertarea de dari in schimbul participarii la cruciada, umple si taberele de la
Alba Regala, Kalocsa, Oradea. De asemenea, Doja este cel care detensioneaza
conflictele dintre oamenii de rand si nobili si pledeaza in favoarea
satisfacerii doleantelor celor pe care ii conduce. Tocmai activitatea sa
intensa, ca si amintirea faptului ca s-a numarat printre participantii la
rascoala secuilor din 1506, care cerea recunoasterea vechilor libertati si
incetarea abuzurilor legate de strangerea darilor, revolta cu mare greutate
infranta de autoritati, sporeste nelinistea la Buda. Pe de o parte, celor patru
tabere li se adauga unele noi. Noul statut al celor ce se pregatesc sa îi
infrunte pe otomani este dublat de solicitarea indreptarii legilor celor strambe ce ne apasa. Cum ar putea
nobilii, in acest context, sa se dispenseze de forta de munca, chiar in vremea
lucrarilor de primavara? Si daca, totusi, ar afla o solutie, dupa infruntarea
paganilor, oare cei ce vor veni nu isi vor indrepta mania impotriva stapanilor
lor?
Solutia la indemana – incetarea
mobilizarii si trimiterea acasa a celor din tabere, impiedicarea plecarii celor
care au intarziat. Toma Bakocz ameninta cu excomunicarea pe cei care ar ignora
noul cuvant. Rudele celor ajunsi in tabere sunt supuse abuzurilor. Replica –
armele sunt indreptate impotriva celor care i-au chemat la oaste. Ales in
fruntea lor, bucurandu-se de ajutorul unei parti insemnate a micii nobilimi,
care considera ca rascoala poate pune lumea pe temelii mai trainice, el insusi
incurajand la revolta – puteti sa-i
pedepsiti pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile – Gheorghe
Doja imparte oastea al carei cap este in trei: prima ramane la Buda pentru
supravegherea nobililor; a doua are drept sarcina raspandirea vestii despre
ridicarea norodului, iar ultima, condusa de el insusi, intra in Transilvania.
Victoriile nu intarzie si nu sunt deloc
marunte. Sunt cucerite Apateul si Cenadul, Seghedinul, Lipova, Siria si Aradul.
In stapanirea insurgentilor intra, de asemenea, Clujul, Turda si Dejul. Sunt
ucisi nobili si arse case. Se alatura oastei lui Doja numerosi romani, sarbi,
sasi si maghiari. Valvataia se extinde in Crisana si in Maramures. Trupele
regatului esueaza in fiecare dintre confruntari. De aceea, cum rolul regelui
maghiar Vladislav al IV-lea este simbolic dupa 1485, Ioan Zapolya, voievodul
Transilvaniei, este cel care solicita ajutor atat regelui Poloniei, Sigismund
I, cat si domnitorilor Neagoe Basarab al Valahiei si Bogdan al III-lea al
Moldovei, caci prin intrarea cruciatilor
in aceasta tara a Ardealului (...) este de temut in ce mare primejdie este
intreaga Ungarie. (Stefan Stefanescu)
Sprijinul obtinut in Banat impune
urmatoarea tinta a rasculatilor – Timisoara. Se incearca schimbarea cursului
Begai, iar zidurile cetatii sunt bombardate. Pentru comitele cetatii, Stefan
Bathory, ipoteza capitularii este imposibila. Cu atat mai mult cu cat infrangerile
trupelor sale in confruntarile anterioare i-au pus la grea incercare onoarea,
iar certitudinea ca voievodul Ioan Zapolya nu va permite caderea Timisoarei
este incurajarea esentiala. Premiza principala – lipsa de experienta a
asediatorilor, in defavoarea carora trece timpul.
Si, intr-adevar, nu se inseala.
Sprijinul soseste. Armata nobiliara ii inconjoara pe rasculati, care, marcati
de asediu, sunt, in urma luptei din 15 iulie, invinsi de cavaleria voievodului.
Razbunarea nu intarzie. Mare parte dintre cei capturati sunt ucisi. Executia
lui Gheorghe Doja este una dintre demonstratiile exemplare. Dezbracat, in
lanturi, asezat pe un scaun de fier incins, ii este asezata pe cap o coroana de
fier, de asemenea incinsa. Cu un cleste inrosit in foc i se smulg bucati de
carne, care le sunt intinse camarazilor sai infometati! Dar el, cu o indarjire demna de admirat, nu a scos nici un suspin, nici
o lacrima, nici un geamat; el nu s-a ingrozit de o asemenea moarte crancena.
(Stefan Stefanescu). Trupul ii este sfartecat, iar bucatile inaltate pe portile
Budei, Pestei, Alba Iuliei si Oradei. Capul – adus la Seghedin. Cum afirma Ioan
Sommer, legenda pagana a lui Lycaon
trebuie sa amuteasca cand crestinii pregatesc o asemenea masa.
Nu si singura, caci infrangerea rascoalei
este urmata de legarea de glie a taranilor, obligatia de a lucra pentru stapan
o zi pe saptamana, de a-i da a noua parte din produse si a zecea parte
bisericii, interdictia pentru orice cleric de origine taraneasca sa devina
episcop. Lespedea acestor decizii o constituie Tripartitum-ul lui Worboczi, ce ofera
temei juridic apasarii exercitate de nobili (Constantin Giurescu). Este
efectul pe termen scurt. Insa, asemenea oricarei monede, si aceasta criza are
doua fete. Cea de doua este subrezirea Ungariei reflectata de infrangerea
suferita in fata trupelor otomane la Mohacs, in 1526, si pecetluita, 15 ani mai
tarziu, de disparitia regatului ungar.
Cuprins odinioara, in manuale, intre rascoala de la Bobalna,
din 1437, si cea condusa de Horea, din 1784, razboiul taranesc a lui Gheorghe
Doja este mai mult decat o pagina a trecutului Transilvaniei, devenind prilej
de reflectie asupra noastra si a lumii careia ii apartinem, a valorilor si
atitudinilor fata de ele, a sperantei si a purtarii credintei dincolo de
aparente. Dar, mai ales, este ocazie de descoperire a pretului jertfei ca miez
al oricarei lupte ce ne ingaduie a fi mai mult decat sovaitoare umbre pe fata
pamantului.
Vincentiu
Dascalu
Lumea Credintei,
Magazin Ilustrat, nr. 12, decembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu