Rascoala lui Gheorghe Doja

Cinci sute de ani de la rascoala

         Generatii la rand au descoperit-o in orele de istorie. Dincolo de glazura ideologica, importante erau detaliile – palpitante, infricosatoare... Apoi, in ani, acel episod de istorie transilvana a fost acoperit de altele. Pana cand, in locul sau, a ramas doar amintirea unei revolte si a unui sfarsit teribil...

         1514. Papa Leon al X-lea lanseaza apelul la cruciada. Unul dintre cei mai importanti sprijinitori ai artelor, fiu al lui Lorenzo Magnificul, suveranul pontif, prin intermediul reanimarii acestui proiect, doreste contracararea planurilor sultanului Selim I de extindere spre Occident (cu eventuala ocupare a Constantinopolului), neindoielnic gloria, dar mai ales stingerea tensiunilor din lumea apuseana. In Ungaria, mesajul este adus de Patriarhul latin de Constantinopol, arhiepiscop de Esztergom si cancelar al regatului Ungariei, Toma Bakocz, fost secretar al lui Matia Corvin.

         Mesajul bulei papale este primit cu entuziasm mai ales in mediile defavorizate. Langa Buda, in campia Rakos, intre 16 si 24 aprilie, zeci de mii de oameni, de nationalitati diferite, de diverse conditii sociale – alaturi de preoti, nobili scapatati, mestesugari (taranii si orasenii saraci predominand) – se strang pentru a fi recrutati. Sunt pusi sub comanda lui Gheorghe Doja, mic nobil secui. Cuvantul sau, prin care promite iertarea de dari in schimbul participarii la cruciada, umple si taberele de la Alba Regala, Kalocsa, Oradea. De asemenea, Doja este cel care detensioneaza conflictele dintre oamenii de rand si nobili si pledeaza in favoarea satisfacerii doleantelor celor pe care ii conduce. Tocmai activitatea sa intensa, ca si amintirea faptului ca s-a numarat printre participantii la rascoala secuilor din 1506, care cerea recunoasterea vechilor libertati si incetarea abuzurilor legate de strangerea darilor, revolta cu mare greutate infranta de autoritati, sporeste nelinistea la Buda. Pe de o parte, celor patru tabere li se adauga unele noi. Noul statut al celor ce se pregatesc sa îi infrunte pe otomani este dublat de solicitarea indreptarii legilor celor strambe ce ne apasa. Cum ar putea nobilii, in acest context, sa se dispenseze de forta de munca, chiar in vremea lucrarilor de primavara? Si daca, totusi, ar afla o solutie, dupa infruntarea paganilor, oare cei ce vor veni nu isi vor indrepta mania impotriva stapanilor lor?

         Solutia la indemana – incetarea mobilizarii si trimiterea acasa a celor din tabere, impiedicarea plecarii celor care au intarziat. Toma Bakocz ameninta cu excomunicarea pe cei care ar ignora noul cuvant. Rudele celor ajunsi in tabere sunt supuse abuzurilor. Replica – armele sunt indreptate impotriva celor care i-au chemat la oaste. Ales in fruntea lor, bucurandu-se de ajutorul unei parti insemnate a micii nobilimi, care considera ca rascoala poate pune lumea pe temelii mai trainice, el insusi incurajand la revolta – puteti sa-i pedepsiti pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile – Gheorghe Doja imparte oastea al carei cap este in trei: prima ramane la Buda pentru supravegherea nobililor; a doua are drept sarcina raspandirea vestii despre ridicarea norodului, iar ultima, condusa de el insusi, intra in Transilvania.

         Victoriile nu intarzie si nu sunt deloc marunte. Sunt cucerite Apateul si Cenadul, Seghedinul, Lipova, Siria si Aradul. In stapanirea insurgentilor intra, de asemenea, Clujul, Turda si Dejul. Sunt ucisi nobili si arse case. Se alatura oastei lui Doja numerosi romani, sarbi, sasi si maghiari. Valvataia se extinde in Crisana si in Maramures. Trupele regatului esueaza in fiecare dintre confruntari. De aceea, cum rolul regelui maghiar Vladislav al IV-lea este simbolic dupa 1485, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, este cel care solicita ajutor atat regelui Poloniei, Sigismund I, cat si domnitorilor Neagoe Basarab al Valahiei si Bogdan al III-lea al Moldovei, caci prin intrarea cruciatilor in aceasta tara a Ardealului (...) este de temut in ce mare primejdie este intreaga Ungarie. (Stefan Stefanescu)

         Sprijinul obtinut in Banat impune urmatoarea tinta a rasculatilor – Timisoara. Se incearca schimbarea cursului Begai, iar zidurile cetatii sunt bombardate. Pentru comitele cetatii, Stefan Bathory, ipoteza capitularii este imposibila. Cu atat mai mult cu cat infrangerile trupelor sale in confruntarile anterioare i-au pus la grea incercare onoarea, iar certitudinea ca voievodul Ioan Zapolya nu va permite caderea Timisoarei este incurajarea esentiala. Premiza principala – lipsa de experienta a asediatorilor, in defavoarea carora trece timpul.

         Si, intr-adevar, nu se inseala. Sprijinul soseste. Armata nobiliara ii inconjoara pe rasculati, care, marcati de asediu, sunt, in urma luptei din 15 iulie, invinsi de cavaleria voievodului. Razbunarea nu intarzie. Mare parte dintre cei capturati sunt ucisi. Executia lui Gheorghe Doja este una dintre demonstratiile exemplare. Dezbracat, in lanturi, asezat pe un scaun de fier incins, ii este asezata pe cap o coroana de fier, de asemenea incinsa. Cu un cleste inrosit in foc i se smulg bucati de carne, care le sunt intinse camarazilor sai infometati! Dar el, cu o indarjire demna de admirat, nu a scos nici un suspin, nici o lacrima, nici un geamat; el nu s-a ingrozit de o asemenea moarte crancena. (Stefan Stefanescu). Trupul ii este sfartecat, iar bucatile inaltate pe portile Budei, Pestei, Alba Iuliei si Oradei. Capul – adus la Seghedin. Cum afirma Ioan Sommer, legenda pagana a lui Lycaon trebuie sa amuteasca cand crestinii pregatesc o asemenea masa.

         Nu si singura, caci infrangerea rascoalei este urmata de legarea de glie a taranilor, obligatia de a lucra pentru stapan o zi pe saptamana, de a-i da a noua parte din produse si a zecea parte bisericii, interdictia pentru orice cleric de origine taraneasca sa devina episcop. Lespedea acestor decizii o constituie Tripartitum-ul lui Worboczi, ce ofera temei juridic apasarii exercitate de nobili (Constantin Giurescu). Este efectul pe termen scurt. Insa, asemenea oricarei monede, si aceasta criza are doua fete. Cea de doua este subrezirea Ungariei reflectata de infrangerea suferita in fata trupelor otomane la Mohacs, in 1526, si pecetluita, 15 ani mai tarziu, de disparitia regatului ungar.

         Cuprins odinioara, in manuale, intre rascoala de la Bobalna, din 1437, si cea condusa de Horea, din 1784, razboiul taranesc a lui Gheorghe Doja este mai mult decat o pagina a trecutului Transilvaniei, devenind prilej de reflectie asupra noastra si a lumii careia ii apartinem, a valorilor si atitudinilor fata de ele, a sperantei si a purtarii credintei dincolo de aparente. Dar, mai ales, este ocazie de descoperire a pretului jertfei ca miez al oricarei lupte ce ne ingaduie a fi mai mult decat sovaitoare umbre pe fata pamantului.

Vincentiu Dascalu

Lumea Credintei, Magazin Ilustrat, nr. 12, decembrie 2014 

Bizant, povestea celor trei orase.

Imperiul Bizantin a fost un stat tricontinental, care s-a întins în Europa,  Asia şi Africa. Limitele sale teritoriale au variat de la un timp la altul, în raport de situaţia politică, de recuperări ori pierderi teritoriale.

De existenţa Bizanţului se poate vorbi o dată cu anul 395, când Imperiul Roman a fost împărţit de către împăratul Teodosie cel Mare în: partea de apus, cu capitala la Ravenna şi partea de răsărit, cu capitala la Constantinopol.

Locuitorii părţii de răsărit nu şi-au spus bizantini şi nu-şi numeau ţara Bizanţ. Termenul de bizantin, cu accepţiunea de astăzi, a început săfie folosit în Evul Mediu (sec. XVI). Bizantini erau, în timpul Imperiului, numai locuitorii capitalei, deoarece Constantinopolul s-a ridicat pe ruinele vechii colonii megariene Byzantion. Ei, locuitorii jumătăţii răsăritene, se considerau şi îşi spuneau romani, iar  ţara lor era Romania, sau  Pământul roman. Denumirea aceasta va fi preluată şi de veneţieni, de turcii selgiucizi (care-şi numeau statul „Sultanului Rum”) şi de către otomani (care i-au zis „Remelia” uneia dintre provinciile balcanice ale Imperiului).

Sultanii s-au considerat urmaşi ai împăraţilor bizantini. Mehmed al II-lea,cuceritorul Constantinopolului, şi-a întocmit chiar o falsă genealogie, prin care se dorea socotit un descendent al basileilor.

         Locuitorii Imperiului nu s-au considerat niciodatăgreci sau eleni, şi au apreciat că aceste denumiri au o puternică nuanţăpeiorativă, întrucât trimiteau la un trecut păgân. Suveranii se considerau urmaşii împăraţilor romani, ale căror atribuţii le-au preluat, conferindu-le un sens creştin. Totodată puterea supremă în stat şi-a asumat tradiţia orientală hieratismului, ceea cea conferit monarhiei bizantine un statut cu totul deosebit.

O caracteristicăa vieţii bizantine a fost convergenţa spre Constantinopol. Edificat din iniţiativa împăratului eponim Constantin cel Mare, acest oraş a fost inaugurat la 11 mai 330. Construcţiile, noul palat imperial, forumul, bisericilor, zidurile oraşului au fost astfel orientate încât noua reşedinţăsăfie identicăcu cea veche. De altfel, Constantinopolul a şi fost numit „Noua Romă” sau „A doua Romă”, denumire care s-a instalat din anul 381, când funcţiile oraşului au crescut. Aşezat la răspântia continentelor, la întâlnirea marilor drumuri comerciale, Constantinopolul „valora singur cât un imperiu”. Nu întâmplător el era supranumit „Împărăteasa”, „Oraşul care domneşte”, „Oraşul oraşelor” sau, simplu, „Oraşul”. Pentru bizantini expresia „merge la oraş” însemna „merge la Constantinopol”. Noul nume al oraşului, Istanbul, de origine grecească, avea acelaşi sens („<merge> la oraş”). Întreaga viaţă bizantină polariza spre Constantinopol. Din perspectivă etnică, principala caracteristică în Imperiul Roman de Răsărit (care s-a numit mai târziu Bizantin) a fost convergenţa treptatăspre elementul grecesc. Faptul acesta îşi are explicaţia sa.

 Prin pierderile teritoriale suferite de-a lungul timpului, Bizanţul s-a redus tot mai mult la părţile sale balcanice, în primul rând la acelea de limbă grecească.

Istoria bizantinăeste o istorie de sinteză.  Elementul roman al formei politice şi juridice, conţinutul grecesc al populaţiei, limbii şi  culturii,  ambele într-o osmoză realizată de creştinismul devenit ideologie de stat, iar tot acest aliaj presărat cu farmecul oriental al monarhului divin, iată factorii sintezei bizantine. La elementul roman, grecesc şi oriental trebuie să se adauge influenţele occidentale venite prin cruciade, prin veneţieni  şi genovezi, prin crearea Imperiului Latin de laConstantinopol (1204) şi a altor regate şi despotate latine de pe teritoriul Bizanţului.

 Imperiul Bizantin a fost un factor de transmisieîntre Europa şi Asia, o „punte” de circulaţie a valorilor materiale şi spirituale între Europa şi Orient. Acest rol a durat pânăîn sec. al X-lea, când Bizanţul începe să se simtă ca o lume aparte, deosebită atât de cea apuseană, cât şi de aceea răsăriteană.

Istoria Bizantului, Ion Toderascu si Bogdan Petru Maleon

Vă prezentăm un film documentar, realizat de istoricul Simon Sebag Montefiore, despre istoria Imperiului Bizantin si in special despre evolutia orasului Constantinopol, care a purtat denumiri diferite: Bizantion, Constantinopol si Istanbul. Daca filmul nu porneste dati refresh la pagina pana cand va apare butonul de pornire.

Cea mai mare bogatie este omul

Vă prezentăm, spre vizionare, filmul documentar ”Casa binecuvântată”, un film cu și despre părintele Vasile Mihoc, tată a 13 copii și profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Ce naște din antipatia verișorilor

Pentru familia regală britanică Primul Război Mondial a fost, sau cel puțin a început, ca un fel de afacere de familie, scrie o ziaristă de la ziarul The Daily Mail. Dacă este să dăm crezare noului film documentar Verii Regali în Război, rădăcinile Primului Război Mondial pot fi considerate, parțial, relațiile încurcate dintre monarhii britanici și rudele lor. Kaiserul Wilhelm al II-lea era vărul regelui englez George al V-lea și al țarului rus Nicolae al II-lea. Mama lui, Victoria, era englezoaică.

În film se relatează cum anume ostilitatea nutrită de tânărul Wilhelm față de părinți și de tot ce era britanic în ascendența sa a atras după sine declanșarea războiului. Regina Victoria (1819-1901) s-a căsătorit cu vărul ei primar din partea mamei Albert de Saxa Coburg Gotha, la 10 februarie 1840, dintr-o mare dragoste. Cuplul a avut nouă copii, mulți dintre ei căsătorindu-se cu membrii ai unor case regale din Europa. Din aceste căsătorii au rezultat, printre alții, kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, regina Maud a Norvegiei, regina Maria a României.

O fiică a reginei Victoria, și ea Victoria, s-a căsătorit, tot din pasiune, cu prințul Friedrich, viitorul Frederic al III-lea, iar kaiserul, născut în 1859, a fost fiul lor și i-a succedat la tron tatălui în 1888. La naștere copilul a fost marcat de o traumă și a rămas pe toată viața cu un braț paralizat. Mama a suferit enorm și adesea în scrisorile personale recunoștea că tot ce-și dorea de la viață era ”să nască un copil pe deplin sănătos, un copil ca toți copiii”. Victoria a încercat să-și iubească fiul, cu dragostea unei mame bune, dar, uitându-se la el, nu putea să-și reprime gândul că el avea un handicap, scrie cercetătoarea britanică Karina Urbach.

Cât despre verișorii lui Wilhelm, Nicky și Georgie, ei au crescut adorați de mame, ambele prințese daneze, surori între ele. Și ambele au insuflat copiilor lor neîncrederea în prusaci și mai târziu în nemți. În primul rând erau nemulțumite și iritate de faptul că, în 1864, Germania, cu mâna cancelarului Otto von Bismarck, anexase o posesiune daneză, Schleswig – Holstein. Nicolae și George au fost foarte buni prieteni în copilărie. Iar Wilhelm avea unele comportări cel puțin stranii: la vârsta adolescenței îi scria mamei lui scrisori aproape erotice, la care aceasta răspundea numai cu subiecte cantonate în artă și politică și, astfel, cu timpul, relațiile dintre mamă și fiu s-au deteriorat tot mai mult, se menționează în publicația britanică.

Iar când Wilhelm a ocupat tronul, unchiul lui, Edward, fratele mamei lui, a fost de-a dreptul șocat de atitudinea băiatului față de sora lui. Ca o consecință aproape logică, au avut de suferit și relațiile dintre verișori, apoi dintre țările lor. Regina Victoria, pe care o diviniza și ingratul de Wilhelm, a încercat să apropie verișorii între ei, dar după moartea ei, în 1901, Europa a început să se pregătească de război. Și astfel Nicky și Georgie s-au trezit de o parte a liniei frontului, iar Wilhelm de cealaltă.

Text apărut  în revista ”Magazin istoric”, august 2014, p. 88.