Literatura perșilor

       

        Cea mai importantă operă a străvechilor perși este Avesta. Ea este atribuită lui Zoroastru, datează din perioada ahemenidă și a fost scrisă sub sassanizi. Cuprinde 21 de cărți în care găsim idei teologice, texte liturgice, rugăciuni pentru diferite trebuințe, texte legislative sau moralizatoare, legende și 21 de psalmi care amintesc de poezia Vedelor.

         Din perioada sassanidă avem două povestiri: Istoria lui Zarer (din sec. IV) și Cartea vitejiilor lui Ardașir, fiul lui Papak. Aceasta din urmă este o poveste istorică, cu tentă fantastică, despre renumitul rege persan.

         După invazia arabă, persanii preiau limba cuceritorilor în armată, administrație, cult și literatură.

         Renașterea literaturii persane are loc în sec. X-XI, în timpul Samanizilor. Capitala Buhara devine un important centru cultural, literar și științific. Poetul Ferdousi, în epopeea sa Cartea Regilor reconstituie trecutul legendar al perșilor. Lucrarea prezintă scene de război, de petrecere, de vânătoare sau de dragoste. Ferdousi încearcă să dovedească existența unei străvechi civilizații persane, superioară cuceritorilor arabi.

         Poemele epice a lui Nezami (circa 1141-1209) amintesc de romanul cavaleresc european. Poemul Cele șapte chipuri prezintă povestea nefericită de dragoste dintre doi tineri.

         Poetul și liber-cugetătorul Omar Khayyam (circa 1050-1123) se bucură de o mare popularitate până în zilele noastre. Fizician, matematician, medic și astronom, el este considerat cel mai prestigios om de știință a Orientului medieval. Nedreptatea, ambițiile deșarte și vanitatea, fac din Khayyam un sceptic religios. Nota pesimistă o putem desprinde ușor din poeziile sale: „Am venit pe lume – mai bogată-i ea?/ Voi pleca din lume – pierderea-o fi grea?”

         Un mare poet persan este Saadi (circa 1213-1292). El este un exponent al clasei sociale mijlocii, cele mai importante capodopere ale lui fiind: Livada cu fructe și Grădina de flori. Ultima este o colecție de poeme cuprinzând aforisme, sfaturi practice, precepte morale, ceea ce fac din ea o oglindă a vieții din epoca respectivă. Saadi deplânge soarta celor oropsiți și cere autorităților să protejeze negustorii, meșteșugarii și sclavii.

         Specia lirică a gazelului este dusă la perfecțiune de poetul Hafez (circa 1326-1390). Acesta critică pe preoți, bigoți și predicatori, opera sa cuprinzând momente de erezie, scepticism religios sau blasfemii. Hafez este îndrăgostit de viață și de plăcerile ei, acest lucru fiind evidențiat și de Goethe, cel care l-a prețuit foarte mult pe poetul persan. În poeziile lui Hafez, regăsim teme ca prietenia, dragostea și bucuriile vieții. Hedonismul său vizează plăcerile estetice și vizuale. Poezia lui are un ton optimist și este concepută pe linia sincerității și spontaneității. Ideile și sentimentele sunt exprimate dens, într-un stil elegant, limbaj somptuos, ornat cu tropi: „Nimeni ca Hafez n-a ridicat vălul de pe obrazul gândirii,/ De când ciocul peniței piaptănă pe hârtie pletele vorbirii”.

Al patrulea mag

         O veche legendă spune că, de fapt, patru au fost magii care urmau să meargă să se închine Pruncului dumnezeiesc. Despre cel de-al patrulea se zice că și-ar fi vândut tot ce avea și ar fi cumpărat trei nestemate (un safir, un rubin și o perlă) pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Și grăbindu-se el să ajungă în Babilon, unde, după cum se vorbiseră, îl așteptau ceilalți trei, acesta a întâlnit pe drum un om vătămat, la care nimeni nu se uita. Pe dată se hotărî să-l ducă la un doctor, căruia îi dădu safirul să-l îngrijească pe bolnav până la deplina însănătoșire. Numai că astfel, zăbovind prea mult pe cale, ceilalți nu l-au mai așteptat și au plecat fără el. El n-a deznădăjduit, ci, ținându-se după stea, a făcut singur drumul spre Betleem. Aici a aflat că magii Îl găsiseră pe Prunc și I se închinaseră deja, că soldații lui Irod porniseră măcelul celor nou-născuți și că Sfânta Familie apucase calea Egiptului. Cum chiar în fața lui un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul din brațe, pentru a-l omorî, magul nu stătu pe gânduri și, arătându-i soldatului splendidul rubin, îl înduplecă să-l primească în schimbul vieții pruncului. Soldatul a luat piatra, ștergând-o în grabă de acolo, iar biata femeie nu mai știa cum să-i mulțumească străinului ca picat din cer.

         Magul își puse în gând să-l caute mai departe pe Mântuitorul, cu singurul dar care-i mai rămăsese: perla. A umblat el vreme îndelungată, dar n-a aflat ce căuta, căci nu mai era steaua care să-i arate drumul. Și iată că, după 30 de ani și mai bine, află de la niște călători că Iisus propovăduia în părțile Ierusalimului. Porni bucuros într-acolo, dar în seara când sosi, află că Iisus tocmai fusese răstignit pe Golgota. Magul se duse la locul cu pricina, ca măcar în clipa din urmă să se închine dinaintea Domnului încă în viață și să-I dea ce mai rămăsese din darul pe care i-L pregătise cândva din toată inima. Iată însă că prin fața lui trecură doi soldați romani ce târau spre temniță o tânără evreică. Oprindu-i din drum, magul scoase repede perla și le-o trecu pe sub ochi, zicând: ”Dacă îi dați drumul fetei vă dăruiesc vouă această perlă, și veți fi mult mai câștigați”. Lacomi, soldații luară perla și-o eliberară pe tânără, ale cărei mulțumiri înlăcrimate magul nu mai stătu să le audă, căci zorea să-L prindă în viață pe Cel răstignit. Inima îi era grea, căci nu mai avea nimic să-I dea în dar Împăratului împăraților, dar năzuia măcar să-L vadă și să I se inchine. Când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept în ochii lui și i-a spus:

-         În sfârșit, ai venit! Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...

-         Bine, dar nu mai am nimic, ce Ți-am adus eu? – bâigui magul, mirat.

-         Tot ce duceai cu tine ai dat celor nevoiași. Or, dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine și, adevărat îți spun, că este cel mai de preț dintre toate. Căci cel ce-L iubește pe Dumnezeu, acela își revarsă dragostea sa asupra oamenilor; și cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu.

Lumea Credinței, Magazin ilustrat, ianuarie 2005, p. 20

Hristos a înviat, bucuria mea!

”Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugãciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință, dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.”  Troparul Sfântului Serafim de Sarov

Unul dintre  cei mai cunoscuți sfinți, cinstit nu numai în Rusia – țara natală – ci și în celelalte țări ortodoxe, este Serafim de Sarov. El s-a născut în localitatea Kursk, la 19 iulie 1759. Tatăl său, Isidor Ivanovici Moșnin, era negustor și constructor. Ducea o viață marcată de învățătura lui Hristos, împreună cu soția sa, Agatia Fotievna, o femeie plină de virtuți, mereu pregătită să vină în ajutorul copiilor proveniți din familii sărace. Fiind oameni cu stare ajutau la construirea de biserici. Mai târziu, fiul lor va construi biserici în sufletele oamenilor. Cei doi au avut trei copii: Paraskovia, Alexei și Prohor (viitorul Sfânt Serafim). Acesta rămâne orfan de tată la vârsta de 3 ani și este crescut de mama sa. Viața sa de sfințenie este intuită de un sfânt, nebun pentru Hristos, care îi spune mamei sale: ”Binecuvântată eşti tu, femeie, că ai un astfel de copil, care, cu timpul, va deveni un om plăcut Sfintei Treimi şi un fierbinte rugător pentru întreaga lume“. Însă cea care îi va purta cu adevărat de grijă, în cele mai importante momente din viață, este Maica Domnului. La 7 ani scapă nevătămat după o cădere accidentală din turnul clopotniță al catedralei din orașul natal, iar la 10 ani este vindecat de o boală incurabilă, în urma rugăciunilor fierbinți făcute de mama sa în fața icoanei Maicii Domnului din Kazan.

La 17 ani, cu binecuvântarea mamei sale, îmbrățișează viața monahală, mai întâi la Lavra Pecerska din Kiev apoi la Mănăstirea Sarovului. Aici se îmbolnăvește grav și zace la pat, cu trupul umflat, timp de 3 ani. După ce se împărtășește cu Sfintele Taine i se arată Sfinții Apostoli Petru și Ioan, împreună cu Maica Domnului care, arătând către el, spune: ”Acesta este din neamul nostru”. După ce îl atinge pe cap îi apare, în partea dreaptă a trupului, o deschizătură prin care se scurge toată infecția. Se vindecă în totalitate și rămâne doar cu cicatricea care urma să dovedească în timp minunea care a avut loc.

După 8 ani ca frate, Prohor intră în cinul monahal luând numele de Serafim. Așa cum  serafimii stau în apropierea tronului lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda, și el a făcut acest lucru prin viața și învățăturile sale. A fost ca un înger trimis de Dumnezeu pe pământ pentru a-i ridica pe oameni la înălțimea slavei divine. Ca diacon se învrednicește, asemenea Sfântului Arhidiacon Ștefan, să vadă cerurile deschise și pe îngerii care slujeau pe Mântuitorul Hristos.

La vârsta de 35 de ani, după 16 ani de viețuire în mănăstire, se retrage într-o chilie din pădurea care creștea pe malul râului Sarovka. Viețuiește ca un înger, departe de zgomotul și ispitele lumii acesteia, ducând un trai simplu, în rugăciune și post. Singurele lui griji erau rugăciunea, postul, lectura Bibliei, cele 7 Laude, metaniile, dar și grădina de zarzavat și cei doi stupi care îi asigurau cele necesare traiului zilnic. Din puținul său hrănește și animalele sălbatice, fiind văzut, de către o maică, hrănind un urs. Caută hrana sufletească, nepieritoare, ca merinde pentru viața veșnică: ”Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această lectură vine iluminarea minţii. Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“. Ne îndeamnă să agonisim harul divin, în candela sufletului nostru, dând la schimb rugăciunea, postul și faptele bune: ”De pildă, dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; dacă postirea îți dă mult din Duhul lui Dumnezeu, postește; dacă milostenia îți dă mult, fă pomeni. Măsurați fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel”. (Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, o biografie spirituală, Editura Agapis, București, 2003)

Într-o noapte este vizitat de 3 tâlhari, atrași de renumele lui și de ideea că primea mulți bani de la oameni. Deși era în putere nu opune rezistență, ba mai mult îi invită să ia orice doresc. Cu toate acestea este bătut până la sânge și ușurat de puținele lucruri pe care le avea: o iconiță și niște cartofi.

După 5 ani de retragere în singurătate Maica Domnului îl înștiințează că a sosit timpul să revină în mănăstire pentru a împărtăși credincioșilor din experiența sa duhovnicească. Foarte mulți credincioși, de pe întreg cuprinsul Rusiei, veneau să-l vadă și să-l asculte. Li se adresa cu salutul: ”Hristos a înviat, bucuria mea!” Se simțea minunat mai ales în compania copiilor. De multe ori se ascundea în locuri retrase și nu apărea decât atunci când era strigat de acești micuți nevinovați.

Principala sa învățătură este aceea că scopul vieții creștine este dobândirea harului Duhului Sfânt. Așa l-a sfătuit și pe ucenicul său, Motovilov, care n-a putut să cuprindă cu mintea acest lucru minunat. Atunci Sfântul Serafim  i s-a arătat în lumina necreată a harului. "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti Pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". "Această mireasmă este buna mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). (Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov, paginiortodoxe.tripod.com)

Luând ca exemplu pe Mântuitorul, care transmite pacea Sa apostolilor, atunci când intră la ei prin ușile încuiate, Sfântul Serafim ne îndeamnă să căutăm și noi această virtute. ”Dobândește duhul păcii și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Acest lucru este valabil și pentru noi, cei care trăim într-o fugă permanentă, mai ales acum, în perioada sărbătorilor.

La 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim se naște la viața veșnică, întru bucuria și odihna pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc.  Face acest pas în chilia sa, în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului, sub ocrotirea căreia a trăit toată viața. Este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, alături de Sfântul Serghie de Radonej (sec. XIV), la 19 iulie 1903. La cele două date este pomenit și în calendarul creștin, pentru cinstirea și urmarea vieții sale pilduitoare.

Moaștele lui se află la Mănăstirea Sfânta Treime din localitatea Diveevo, deoarece el a fost îndrumător spiritual pentru maicile de aici. Au fost aduse aici după ce au scăpat cu bine din mâinile bolșevicilor, care vroiau să le expună într-un muzeu al ateismului.

Să luăm aminte la viața Sfântului Serafim, un sfânt care, prin viața lui, ne atenționează, asemenea Mântuitorului, să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu (Matei VI, 33-34) și apoi toate problemele din viața noastră își vor găsi rezolvare și răspuns. Un sfânt care a trăit prin și pentru Dumnezeu și a pregustat din bucuriile vieții veșnice încă din această viață.

Daniel Ionel Costina

Regatul României. Carol I și Ferdinand

         

Opțiunea clasei politice pentru aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei s-a oprit, după unele tatonări, asupra lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen. A fost validată în țară printr-un plebiscit, iar în exterior prin recunoașterea de către marile puteri, în a doua parte a anului 1866 și 1867. Domnia lui Carol a debutat prin adoptarea Constituției din 1866, care a instituționalizat regimul parlamentar modern și care va rămâne în vigoare până în 1923 (a fost revizuită de două ori de-a lungul timpului: 1879 și 1884). Adoptarea noii constituții a impulsionat și procesul de constituire a partidelor politice, Partidul Liberal (1875), respectiv Partidul Conservator (1880), care vor alterna la guvernare. După câțiva ani de frecvente schimbări guvernamentale, regimul se stabilizează, situație la care a contribuit esențial și Carol I prin atitudinea sa politică echilibrată.

         Domnia lui Carol rămâne o perioadă fundamentală a istoriei statului român modern. Acesta și-a proclamat independența în 1877, a câștigat-o pe câmpul de luptă în 1878 și ulterior a reușit să fie recunoscută și de marile puteri. Ca urmare a modificării statutului internațional al țării, a fost proclamat regatul în 1881. În plan intern, au fost adoptate, din inițiativa celor două partide care s-au succedat la guvernare, legi de maximă importanță pentru modernizarea țării: responsabilitatea ministerială, organizarea comunelor, organizarea învățământului, organizarea armatei, înființarea Băncii Naționale, legi pentru dezvoltarea indistriei naționale, legi privind învoielile agricole, minele sau organizarea clerului. S-au adus modificări în sistemul electoral (în continuare cenzitar), în sensul creșterii numărului persoanelor cu drept de vot.

         La moartea lui Carol I, tronul va reveni, în absența urmașilor direcți, nepotului sau de frate, Ferdinand (1914-1927). De numele său se leagă participarea României la Primul Război Mondial, care pentru români va căpăta caracterul unui război de întregire a neamului. În primăvara, respectiv toamna anului 1918, Sfatul Țării de la Chișinău și Consiliul Național Român din Bucovina hotărau unirea acestor provincii cu România. La 1 decembrie avea loc la Alba Iulia Marea Adunare Națională, care aproba în unanimitate rezoluția Consiliului Național Român Central de unire a Transilvaniei cu România. Modificarea granițelor statului român, consfințită și prin tratatele de pace semnate la sfărșitul războiului, a primit și consacrarea constituțională prin adoptarea unei noi legi fundamentale în 1923.

         De asemenea, domnia lui Ferdinand I este marcată și de adoptarea două reforme care vor modifica substanțial caracteristicile scenei politice autohtone: reforma agrară și votul universal.

Zoe Petre (coordonator), Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Corint, București, 2008, p. 88-89

Dezbatere „Historia”: Ce a însemnat dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pentru România?