Opțiunea clasei politice pentru
aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui principe străin dintr-o familie
domnitoare a Europei s-a oprit, după unele tatonări, asupra lui Carol de
Hohenzollern Sigmaringen. A fost validată în țară printr-un plebiscit, iar în
exterior prin recunoașterea de către marile puteri, în a doua parte a anului
1866 și 1867. Domnia lui Carol a debutat prin adoptarea Constituției din 1866,
care a instituționalizat regimul parlamentar modern și care va rămâne în
vigoare până în 1923 (a fost revizuită de două ori de-a lungul timpului: 1879
și 1884). Adoptarea noii constituții a impulsionat și procesul de constituire a
partidelor politice, Partidul Liberal (1875), respectiv Partidul Conservator
(1880), care vor alterna la guvernare. După câțiva ani de frecvente schimbări
guvernamentale, regimul se stabilizează, situație la care a contribuit esențial
și Carol I prin atitudinea sa politică echilibrată.
Domnia lui Carol rămâne o perioadă
fundamentală a istoriei statului român modern. Acesta și-a proclamat
independența în 1877, a câștigat-o pe câmpul de luptă în 1878 și ulterior a
reușit să fie recunoscută și de marile puteri. Ca urmare a modificării
statutului internațional al țării, a fost proclamat regatul în 1881. În plan
intern, au fost adoptate, din inițiativa celor două partide care s-au succedat
la guvernare, legi de maximă importanță pentru modernizarea țării:
responsabilitatea ministerială, organizarea comunelor, organizarea
învățământului, organizarea armatei, înființarea Băncii Naționale, legi pentru
dezvoltarea indistriei naționale, legi privind învoielile agricole, minele sau
organizarea clerului. S-au adus modificări în sistemul electoral (în continuare
cenzitar), în sensul creșterii numărului persoanelor cu drept de vot.
La moartea lui Carol I, tronul va
reveni, în absența urmașilor direcți, nepotului sau de frate, Ferdinand
(1914-1927). De numele său se leagă participarea României la Primul Război
Mondial, care pentru români va căpăta caracterul unui război de întregire a
neamului. În primăvara, respectiv toamna anului 1918, Sfatul Țării de la
Chișinău și Consiliul Național Român din Bucovina hotărau unirea acestor
provincii cu România. La 1 decembrie avea loc la Alba Iulia Marea Adunare
Națională, care aproba în unanimitate rezoluția Consiliului Național Român
Central de unire a Transilvaniei cu România. Modificarea granițelor statului
român, consfințită și prin tratatele de pace semnate la sfărșitul războiului, a
primit și consacrarea constituțională prin adoptarea unei noi legi fundamentale
în 1923.
De asemenea, domnia lui Ferdinand I este marcată și de adoptarea
două reforme care vor modifica substanțial caracteristicile scenei politice
autohtone: reforma agrară și votul universal.
Zoe
Petre (coordonator), Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Corint,
București, 2008, p. 88-89
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu