Hristos a înviat, bucuria mea!

”Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugãciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință, dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.”  Troparul Sfântului Serafim de Sarov

Unul dintre  cei mai cunoscuți sfinți, cinstit nu numai în Rusia – țara natală – ci și în celelalte țări ortodoxe, este Serafim de Sarov. El s-a născut în localitatea Kursk, la 19 iulie 1759. Tatăl său, Isidor Ivanovici Moșnin, era negustor și constructor. Ducea o viață marcată de învățătura lui Hristos, împreună cu soția sa, Agatia Fotievna, o femeie plină de virtuți, mereu pregătită să vină în ajutorul copiilor proveniți din familii sărace. Fiind oameni cu stare ajutau la construirea de biserici. Mai târziu, fiul lor va construi biserici în sufletele oamenilor. Cei doi au avut trei copii: Paraskovia, Alexei și Prohor (viitorul Sfânt Serafim). Acesta rămâne orfan de tată la vârsta de 3 ani și este crescut de mama sa. Viața sa de sfințenie este intuită de un sfânt, nebun pentru Hristos, care îi spune mamei sale: ”Binecuvântată eşti tu, femeie, că ai un astfel de copil, care, cu timpul, va deveni un om plăcut Sfintei Treimi şi un fierbinte rugător pentru întreaga lume“. Însă cea care îi va purta cu adevărat de grijă, în cele mai importante momente din viață, este Maica Domnului. La 7 ani scapă nevătămat după o cădere accidentală din turnul clopotniță al catedralei din orașul natal, iar la 10 ani este vindecat de o boală incurabilă, în urma rugăciunilor fierbinți făcute de mama sa în fața icoanei Maicii Domnului din Kazan.

La 17 ani, cu binecuvântarea mamei sale, îmbrățișează viața monahală, mai întâi la Lavra Pecerska din Kiev apoi la Mănăstirea Sarovului. Aici se îmbolnăvește grav și zace la pat, cu trupul umflat, timp de 3 ani. După ce se împărtășește cu Sfintele Taine i se arată Sfinții Apostoli Petru și Ioan, împreună cu Maica Domnului care, arătând către el, spune: ”Acesta este din neamul nostru”. După ce îl atinge pe cap îi apare, în partea dreaptă a trupului, o deschizătură prin care se scurge toată infecția. Se vindecă în totalitate și rămâne doar cu cicatricea care urma să dovedească în timp minunea care a avut loc.

După 8 ani ca frate, Prohor intră în cinul monahal luând numele de Serafim. Așa cum  serafimii stau în apropierea tronului lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda, și el a făcut acest lucru prin viața și învățăturile sale. A fost ca un înger trimis de Dumnezeu pe pământ pentru a-i ridica pe oameni la înălțimea slavei divine. Ca diacon se învrednicește, asemenea Sfântului Arhidiacon Ștefan, să vadă cerurile deschise și pe îngerii care slujeau pe Mântuitorul Hristos.

La vârsta de 35 de ani, după 16 ani de viețuire în mănăstire, se retrage într-o chilie din pădurea care creștea pe malul râului Sarovka. Viețuiește ca un înger, departe de zgomotul și ispitele lumii acesteia, ducând un trai simplu, în rugăciune și post. Singurele lui griji erau rugăciunea, postul, lectura Bibliei, cele 7 Laude, metaniile, dar și grădina de zarzavat și cei doi stupi care îi asigurau cele necesare traiului zilnic. Din puținul său hrănește și animalele sălbatice, fiind văzut, de către o maică, hrănind un urs. Caută hrana sufletească, nepieritoare, ca merinde pentru viața veșnică: ”Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această lectură vine iluminarea minţii. Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“. Ne îndeamnă să agonisim harul divin, în candela sufletului nostru, dând la schimb rugăciunea, postul și faptele bune: ”De pildă, dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; dacă postirea îți dă mult din Duhul lui Dumnezeu, postește; dacă milostenia îți dă mult, fă pomeni. Măsurați fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel”. (Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, o biografie spirituală, Editura Agapis, București, 2003)

Într-o noapte este vizitat de 3 tâlhari, atrași de renumele lui și de ideea că primea mulți bani de la oameni. Deși era în putere nu opune rezistență, ba mai mult îi invită să ia orice doresc. Cu toate acestea este bătut până la sânge și ușurat de puținele lucruri pe care le avea: o iconiță și niște cartofi.

După 5 ani de retragere în singurătate Maica Domnului îl înștiințează că a sosit timpul să revină în mănăstire pentru a împărtăși credincioșilor din experiența sa duhovnicească. Foarte mulți credincioși, de pe întreg cuprinsul Rusiei, veneau să-l vadă și să-l asculte. Li se adresa cu salutul: ”Hristos a înviat, bucuria mea!” Se simțea minunat mai ales în compania copiilor. De multe ori se ascundea în locuri retrase și nu apărea decât atunci când era strigat de acești micuți nevinovați.

Principala sa învățătură este aceea că scopul vieții creștine este dobândirea harului Duhului Sfânt. Așa l-a sfătuit și pe ucenicul său, Motovilov, care n-a putut să cuprindă cu mintea acest lucru minunat. Atunci Sfântul Serafim  i s-a arătat în lumina necreată a harului. "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti Pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". "Această mireasmă este buna mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). (Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov, paginiortodoxe.tripod.com)

Luând ca exemplu pe Mântuitorul, care transmite pacea Sa apostolilor, atunci când intră la ei prin ușile încuiate, Sfântul Serafim ne îndeamnă să căutăm și noi această virtute. ”Dobândește duhul păcii și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Acest lucru este valabil și pentru noi, cei care trăim într-o fugă permanentă, mai ales acum, în perioada sărbătorilor.

La 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim se naște la viața veșnică, întru bucuria și odihna pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc.  Face acest pas în chilia sa, în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului, sub ocrotirea căreia a trăit toată viața. Este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, alături de Sfântul Serghie de Radonej (sec. XIV), la 19 iulie 1903. La cele două date este pomenit și în calendarul creștin, pentru cinstirea și urmarea vieții sale pilduitoare.

Moaștele lui se află la Mănăstirea Sfânta Treime din localitatea Diveevo, deoarece el a fost îndrumător spiritual pentru maicile de aici. Au fost aduse aici după ce au scăpat cu bine din mâinile bolșevicilor, care vroiau să le expună într-un muzeu al ateismului.

Să luăm aminte la viața Sfântului Serafim, un sfânt care, prin viața lui, ne atenționează, asemenea Mântuitorului, să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu (Matei VI, 33-34) și apoi toate problemele din viața noastră își vor găsi rezolvare și răspuns. Un sfânt care a trăit prin și pentru Dumnezeu și a pregustat din bucuriile vieții veșnice încă din această viață.

Daniel Ionel Costina

Regatul României. Carol I și Ferdinand

         

Opțiunea clasei politice pentru aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei s-a oprit, după unele tatonări, asupra lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen. A fost validată în țară printr-un plebiscit, iar în exterior prin recunoașterea de către marile puteri, în a doua parte a anului 1866 și 1867. Domnia lui Carol a debutat prin adoptarea Constituției din 1866, care a instituționalizat regimul parlamentar modern și care va rămâne în vigoare până în 1923 (a fost revizuită de două ori de-a lungul timpului: 1879 și 1884). Adoptarea noii constituții a impulsionat și procesul de constituire a partidelor politice, Partidul Liberal (1875), respectiv Partidul Conservator (1880), care vor alterna la guvernare. După câțiva ani de frecvente schimbări guvernamentale, regimul se stabilizează, situație la care a contribuit esențial și Carol I prin atitudinea sa politică echilibrată.

         Domnia lui Carol rămâne o perioadă fundamentală a istoriei statului român modern. Acesta și-a proclamat independența în 1877, a câștigat-o pe câmpul de luptă în 1878 și ulterior a reușit să fie recunoscută și de marile puteri. Ca urmare a modificării statutului internațional al țării, a fost proclamat regatul în 1881. În plan intern, au fost adoptate, din inițiativa celor două partide care s-au succedat la guvernare, legi de maximă importanță pentru modernizarea țării: responsabilitatea ministerială, organizarea comunelor, organizarea învățământului, organizarea armatei, înființarea Băncii Naționale, legi pentru dezvoltarea indistriei naționale, legi privind învoielile agricole, minele sau organizarea clerului. S-au adus modificări în sistemul electoral (în continuare cenzitar), în sensul creșterii numărului persoanelor cu drept de vot.

         La moartea lui Carol I, tronul va reveni, în absența urmașilor direcți, nepotului sau de frate, Ferdinand (1914-1927). De numele său se leagă participarea României la Primul Război Mondial, care pentru români va căpăta caracterul unui război de întregire a neamului. În primăvara, respectiv toamna anului 1918, Sfatul Țării de la Chișinău și Consiliul Național Român din Bucovina hotărau unirea acestor provincii cu România. La 1 decembrie avea loc la Alba Iulia Marea Adunare Națională, care aproba în unanimitate rezoluția Consiliului Național Român Central de unire a Transilvaniei cu România. Modificarea granițelor statului român, consfințită și prin tratatele de pace semnate la sfărșitul războiului, a primit și consacrarea constituțională prin adoptarea unei noi legi fundamentale în 1923.

         De asemenea, domnia lui Ferdinand I este marcată și de adoptarea două reforme care vor modifica substanțial caracteristicile scenei politice autohtone: reforma agrară și votul universal.

Zoe Petre (coordonator), Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Corint, București, 2008, p. 88-89

Dezbatere „Historia”: Ce a însemnat dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pentru România?

Instaurarea dinastiei straine si obtinerea Independentei Romaniei

       

         Dupa unirea Principatelor Romane, obtinerea independentei a devenit obiectivul principal al proiectului politic romanesc. Anul 1866 reprezinta un moment semnificativ in dezvoltarea politica a Romaniei moderne. Se instaura o noua dinastie prin Carol de Hohenzollern Singmaringen si se promulga prima Constitutie interna. Se realiza astfel cerinta, prevazuta in memorii si in rezolutiile Adunarilor ad-hoc din 1857, de instaurare a unui print strain ca garantie pentru mentinerea unirii si consolidarea autonomiei in vederea obtinerii Independentei. Marile puteri au fost puse din nou in fata faptului implinit, recunoscandu-l in mod formal ca domnitor in a doua jumatate a anului 1866 si inceputul anului 1867. De la bun inceput Carol si-a asumat un rol politic de prima importanta in politica externa si in treburile militare.

          In anii 1875-1876, o noua criza orientala era in desfasurare. Domnitorul Carol si prim-ministrul Ion C. Bratianu, care dorea sa obtina independenta, au incercat sa ajunga la o intelegere cu Rusia. La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi Turciei si in aceeasi zi trupele ei au inceput sa treaca Prutul in Moldova. La 9 mai 1877, in Camera Deputatilor, ministrul de externe Mihail Kogalniceanu a proclamat independenta de stat a Romaniei, iar a doua zi este proclamata in Senat.

         In primele luni de razboi, domnitorul Carol si Bratianu au incercat sa stabileasca regulile de baza de colaborare intre armata romana si cea rusa. In vara anului 1877, Carol a primit comanda suprema a trupelor aliate de la Plevna, care a fost incercuita si a capitulat la 28 noiembrie 1877. Cucerita pe campul de lupta din Balcani, Independenta a fost recunoscuta international prin tratatele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1877) si Berlin (1/13 iulie 1878). Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor dar pierdea sudul Basarabiei in favoarea Rusiei. 

 Valentin Balutioiu si Maria Grecu, Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 2011, p. 162

Rascoala lui Gheorghe Doja

Cinci sute de ani de la rascoala

         Generatii la rand au descoperit-o in orele de istorie. Dincolo de glazura ideologica, importante erau detaliile – palpitante, infricosatoare... Apoi, in ani, acel episod de istorie transilvana a fost acoperit de altele. Pana cand, in locul sau, a ramas doar amintirea unei revolte si a unui sfarsit teribil...

         1514. Papa Leon al X-lea lanseaza apelul la cruciada. Unul dintre cei mai importanti sprijinitori ai artelor, fiu al lui Lorenzo Magnificul, suveranul pontif, prin intermediul reanimarii acestui proiect, doreste contracararea planurilor sultanului Selim I de extindere spre Occident (cu eventuala ocupare a Constantinopolului), neindoielnic gloria, dar mai ales stingerea tensiunilor din lumea apuseana. In Ungaria, mesajul este adus de Patriarhul latin de Constantinopol, arhiepiscop de Esztergom si cancelar al regatului Ungariei, Toma Bakocz, fost secretar al lui Matia Corvin.

         Mesajul bulei papale este primit cu entuziasm mai ales in mediile defavorizate. Langa Buda, in campia Rakos, intre 16 si 24 aprilie, zeci de mii de oameni, de nationalitati diferite, de diverse conditii sociale – alaturi de preoti, nobili scapatati, mestesugari (taranii si orasenii saraci predominand) – se strang pentru a fi recrutati. Sunt pusi sub comanda lui Gheorghe Doja, mic nobil secui. Cuvantul sau, prin care promite iertarea de dari in schimbul participarii la cruciada, umple si taberele de la Alba Regala, Kalocsa, Oradea. De asemenea, Doja este cel care detensioneaza conflictele dintre oamenii de rand si nobili si pledeaza in favoarea satisfacerii doleantelor celor pe care ii conduce. Tocmai activitatea sa intensa, ca si amintirea faptului ca s-a numarat printre participantii la rascoala secuilor din 1506, care cerea recunoasterea vechilor libertati si incetarea abuzurilor legate de strangerea darilor, revolta cu mare greutate infranta de autoritati, sporeste nelinistea la Buda. Pe de o parte, celor patru tabere li se adauga unele noi. Noul statut al celor ce se pregatesc sa îi infrunte pe otomani este dublat de solicitarea indreptarii legilor celor strambe ce ne apasa. Cum ar putea nobilii, in acest context, sa se dispenseze de forta de munca, chiar in vremea lucrarilor de primavara? Si daca, totusi, ar afla o solutie, dupa infruntarea paganilor, oare cei ce vor veni nu isi vor indrepta mania impotriva stapanilor lor?

         Solutia la indemana – incetarea mobilizarii si trimiterea acasa a celor din tabere, impiedicarea plecarii celor care au intarziat. Toma Bakocz ameninta cu excomunicarea pe cei care ar ignora noul cuvant. Rudele celor ajunsi in tabere sunt supuse abuzurilor. Replica – armele sunt indreptate impotriva celor care i-au chemat la oaste. Ales in fruntea lor, bucurandu-se de ajutorul unei parti insemnate a micii nobilimi, care considera ca rascoala poate pune lumea pe temelii mai trainice, el insusi incurajand la revolta – puteti sa-i pedepsiti pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile – Gheorghe Doja imparte oastea al carei cap este in trei: prima ramane la Buda pentru supravegherea nobililor; a doua are drept sarcina raspandirea vestii despre ridicarea norodului, iar ultima, condusa de el insusi, intra in Transilvania.

         Victoriile nu intarzie si nu sunt deloc marunte. Sunt cucerite Apateul si Cenadul, Seghedinul, Lipova, Siria si Aradul. In stapanirea insurgentilor intra, de asemenea, Clujul, Turda si Dejul. Sunt ucisi nobili si arse case. Se alatura oastei lui Doja numerosi romani, sarbi, sasi si maghiari. Valvataia se extinde in Crisana si in Maramures. Trupele regatului esueaza in fiecare dintre confruntari. De aceea, cum rolul regelui maghiar Vladislav al IV-lea este simbolic dupa 1485, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, este cel care solicita ajutor atat regelui Poloniei, Sigismund I, cat si domnitorilor Neagoe Basarab al Valahiei si Bogdan al III-lea al Moldovei, caci prin intrarea cruciatilor in aceasta tara a Ardealului (...) este de temut in ce mare primejdie este intreaga Ungarie. (Stefan Stefanescu)

         Sprijinul obtinut in Banat impune urmatoarea tinta a rasculatilor – Timisoara. Se incearca schimbarea cursului Begai, iar zidurile cetatii sunt bombardate. Pentru comitele cetatii, Stefan Bathory, ipoteza capitularii este imposibila. Cu atat mai mult cu cat infrangerile trupelor sale in confruntarile anterioare i-au pus la grea incercare onoarea, iar certitudinea ca voievodul Ioan Zapolya nu va permite caderea Timisoarei este incurajarea esentiala. Premiza principala – lipsa de experienta a asediatorilor, in defavoarea carora trece timpul.

         Si, intr-adevar, nu se inseala. Sprijinul soseste. Armata nobiliara ii inconjoara pe rasculati, care, marcati de asediu, sunt, in urma luptei din 15 iulie, invinsi de cavaleria voievodului. Razbunarea nu intarzie. Mare parte dintre cei capturati sunt ucisi. Executia lui Gheorghe Doja este una dintre demonstratiile exemplare. Dezbracat, in lanturi, asezat pe un scaun de fier incins, ii este asezata pe cap o coroana de fier, de asemenea incinsa. Cu un cleste inrosit in foc i se smulg bucati de carne, care le sunt intinse camarazilor sai infometati! Dar el, cu o indarjire demna de admirat, nu a scos nici un suspin, nici o lacrima, nici un geamat; el nu s-a ingrozit de o asemenea moarte crancena. (Stefan Stefanescu). Trupul ii este sfartecat, iar bucatile inaltate pe portile Budei, Pestei, Alba Iuliei si Oradei. Capul – adus la Seghedin. Cum afirma Ioan Sommer, legenda pagana a lui Lycaon trebuie sa amuteasca cand crestinii pregatesc o asemenea masa.

         Nu si singura, caci infrangerea rascoalei este urmata de legarea de glie a taranilor, obligatia de a lucra pentru stapan o zi pe saptamana, de a-i da a noua parte din produse si a zecea parte bisericii, interdictia pentru orice cleric de origine taraneasca sa devina episcop. Lespedea acestor decizii o constituie Tripartitum-ul lui Worboczi, ce ofera temei juridic apasarii exercitate de nobili (Constantin Giurescu). Este efectul pe termen scurt. Insa, asemenea oricarei monede, si aceasta criza are doua fete. Cea de doua este subrezirea Ungariei reflectata de infrangerea suferita in fata trupelor otomane la Mohacs, in 1526, si pecetluita, 15 ani mai tarziu, de disparitia regatului ungar.

         Cuprins odinioara, in manuale, intre rascoala de la Bobalna, din 1437, si cea condusa de Horea, din 1784, razboiul taranesc a lui Gheorghe Doja este mai mult decat o pagina a trecutului Transilvaniei, devenind prilej de reflectie asupra noastra si a lumii careia ii apartinem, a valorilor si atitudinilor fata de ele, a sperantei si a purtarii credintei dincolo de aparente. Dar, mai ales, este ocazie de descoperire a pretului jertfei ca miez al oricarei lupte ce ne ingaduie a fi mai mult decat sovaitoare umbre pe fata pamantului.

Vincentiu Dascalu

Lumea Credintei, Magazin Ilustrat, nr. 12, decembrie 2014