Rascoala lui Gheorghe Doja

Cinci sute de ani de la rascoala

         Generatii la rand au descoperit-o in orele de istorie. Dincolo de glazura ideologica, importante erau detaliile – palpitante, infricosatoare... Apoi, in ani, acel episod de istorie transilvana a fost acoperit de altele. Pana cand, in locul sau, a ramas doar amintirea unei revolte si a unui sfarsit teribil...

         1514. Papa Leon al X-lea lanseaza apelul la cruciada. Unul dintre cei mai importanti sprijinitori ai artelor, fiu al lui Lorenzo Magnificul, suveranul pontif, prin intermediul reanimarii acestui proiect, doreste contracararea planurilor sultanului Selim I de extindere spre Occident (cu eventuala ocupare a Constantinopolului), neindoielnic gloria, dar mai ales stingerea tensiunilor din lumea apuseana. In Ungaria, mesajul este adus de Patriarhul latin de Constantinopol, arhiepiscop de Esztergom si cancelar al regatului Ungariei, Toma Bakocz, fost secretar al lui Matia Corvin.

         Mesajul bulei papale este primit cu entuziasm mai ales in mediile defavorizate. Langa Buda, in campia Rakos, intre 16 si 24 aprilie, zeci de mii de oameni, de nationalitati diferite, de diverse conditii sociale – alaturi de preoti, nobili scapatati, mestesugari (taranii si orasenii saraci predominand) – se strang pentru a fi recrutati. Sunt pusi sub comanda lui Gheorghe Doja, mic nobil secui. Cuvantul sau, prin care promite iertarea de dari in schimbul participarii la cruciada, umple si taberele de la Alba Regala, Kalocsa, Oradea. De asemenea, Doja este cel care detensioneaza conflictele dintre oamenii de rand si nobili si pledeaza in favoarea satisfacerii doleantelor celor pe care ii conduce. Tocmai activitatea sa intensa, ca si amintirea faptului ca s-a numarat printre participantii la rascoala secuilor din 1506, care cerea recunoasterea vechilor libertati si incetarea abuzurilor legate de strangerea darilor, revolta cu mare greutate infranta de autoritati, sporeste nelinistea la Buda. Pe de o parte, celor patru tabere li se adauga unele noi. Noul statut al celor ce se pregatesc sa îi infrunte pe otomani este dublat de solicitarea indreptarii legilor celor strambe ce ne apasa. Cum ar putea nobilii, in acest context, sa se dispenseze de forta de munca, chiar in vremea lucrarilor de primavara? Si daca, totusi, ar afla o solutie, dupa infruntarea paganilor, oare cei ce vor veni nu isi vor indrepta mania impotriva stapanilor lor?

         Solutia la indemana – incetarea mobilizarii si trimiterea acasa a celor din tabere, impiedicarea plecarii celor care au intarziat. Toma Bakocz ameninta cu excomunicarea pe cei care ar ignora noul cuvant. Rudele celor ajunsi in tabere sunt supuse abuzurilor. Replica – armele sunt indreptate impotriva celor care i-au chemat la oaste. Ales in fruntea lor, bucurandu-se de ajutorul unei parti insemnate a micii nobilimi, care considera ca rascoala poate pune lumea pe temelii mai trainice, el insusi incurajand la revolta – puteti sa-i pedepsiti pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile – Gheorghe Doja imparte oastea al carei cap este in trei: prima ramane la Buda pentru supravegherea nobililor; a doua are drept sarcina raspandirea vestii despre ridicarea norodului, iar ultima, condusa de el insusi, intra in Transilvania.

         Victoriile nu intarzie si nu sunt deloc marunte. Sunt cucerite Apateul si Cenadul, Seghedinul, Lipova, Siria si Aradul. In stapanirea insurgentilor intra, de asemenea, Clujul, Turda si Dejul. Sunt ucisi nobili si arse case. Se alatura oastei lui Doja numerosi romani, sarbi, sasi si maghiari. Valvataia se extinde in Crisana si in Maramures. Trupele regatului esueaza in fiecare dintre confruntari. De aceea, cum rolul regelui maghiar Vladislav al IV-lea este simbolic dupa 1485, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, este cel care solicita ajutor atat regelui Poloniei, Sigismund I, cat si domnitorilor Neagoe Basarab al Valahiei si Bogdan al III-lea al Moldovei, caci prin intrarea cruciatilor in aceasta tara a Ardealului (...) este de temut in ce mare primejdie este intreaga Ungarie. (Stefan Stefanescu)

         Sprijinul obtinut in Banat impune urmatoarea tinta a rasculatilor – Timisoara. Se incearca schimbarea cursului Begai, iar zidurile cetatii sunt bombardate. Pentru comitele cetatii, Stefan Bathory, ipoteza capitularii este imposibila. Cu atat mai mult cu cat infrangerile trupelor sale in confruntarile anterioare i-au pus la grea incercare onoarea, iar certitudinea ca voievodul Ioan Zapolya nu va permite caderea Timisoarei este incurajarea esentiala. Premiza principala – lipsa de experienta a asediatorilor, in defavoarea carora trece timpul.

         Si, intr-adevar, nu se inseala. Sprijinul soseste. Armata nobiliara ii inconjoara pe rasculati, care, marcati de asediu, sunt, in urma luptei din 15 iulie, invinsi de cavaleria voievodului. Razbunarea nu intarzie. Mare parte dintre cei capturati sunt ucisi. Executia lui Gheorghe Doja este una dintre demonstratiile exemplare. Dezbracat, in lanturi, asezat pe un scaun de fier incins, ii este asezata pe cap o coroana de fier, de asemenea incinsa. Cu un cleste inrosit in foc i se smulg bucati de carne, care le sunt intinse camarazilor sai infometati! Dar el, cu o indarjire demna de admirat, nu a scos nici un suspin, nici o lacrima, nici un geamat; el nu s-a ingrozit de o asemenea moarte crancena. (Stefan Stefanescu). Trupul ii este sfartecat, iar bucatile inaltate pe portile Budei, Pestei, Alba Iuliei si Oradei. Capul – adus la Seghedin. Cum afirma Ioan Sommer, legenda pagana a lui Lycaon trebuie sa amuteasca cand crestinii pregatesc o asemenea masa.

         Nu si singura, caci infrangerea rascoalei este urmata de legarea de glie a taranilor, obligatia de a lucra pentru stapan o zi pe saptamana, de a-i da a noua parte din produse si a zecea parte bisericii, interdictia pentru orice cleric de origine taraneasca sa devina episcop. Lespedea acestor decizii o constituie Tripartitum-ul lui Worboczi, ce ofera temei juridic apasarii exercitate de nobili (Constantin Giurescu). Este efectul pe termen scurt. Insa, asemenea oricarei monede, si aceasta criza are doua fete. Cea de doua este subrezirea Ungariei reflectata de infrangerea suferita in fata trupelor otomane la Mohacs, in 1526, si pecetluita, 15 ani mai tarziu, de disparitia regatului ungar.

         Cuprins odinioara, in manuale, intre rascoala de la Bobalna, din 1437, si cea condusa de Horea, din 1784, razboiul taranesc a lui Gheorghe Doja este mai mult decat o pagina a trecutului Transilvaniei, devenind prilej de reflectie asupra noastra si a lumii careia ii apartinem, a valorilor si atitudinilor fata de ele, a sperantei si a purtarii credintei dincolo de aparente. Dar, mai ales, este ocazie de descoperire a pretului jertfei ca miez al oricarei lupte ce ne ingaduie a fi mai mult decat sovaitoare umbre pe fata pamantului.

Vincentiu Dascalu

Lumea Credintei, Magazin Ilustrat, nr. 12, decembrie 2014 

Bizant, povestea celor trei orase.

Imperiul Bizantin a fost un stat tricontinental, care s-a întins în Europa,  Asia şi Africa. Limitele sale teritoriale au variat de la un timp la altul, în raport de situaţia politică, de recuperări ori pierderi teritoriale.

De existenţa Bizanţului se poate vorbi o dată cu anul 395, când Imperiul Roman a fost împărţit de către împăratul Teodosie cel Mare în: partea de apus, cu capitala la Ravenna şi partea de răsărit, cu capitala la Constantinopol.

Locuitorii părţii de răsărit nu şi-au spus bizantini şi nu-şi numeau ţara Bizanţ. Termenul de bizantin, cu accepţiunea de astăzi, a început săfie folosit în Evul Mediu (sec. XVI). Bizantini erau, în timpul Imperiului, numai locuitorii capitalei, deoarece Constantinopolul s-a ridicat pe ruinele vechii colonii megariene Byzantion. Ei, locuitorii jumătăţii răsăritene, se considerau şi îşi spuneau romani, iar  ţara lor era Romania, sau  Pământul roman. Denumirea aceasta va fi preluată şi de veneţieni, de turcii selgiucizi (care-şi numeau statul „Sultanului Rum”) şi de către otomani (care i-au zis „Remelia” uneia dintre provinciile balcanice ale Imperiului).

Sultanii s-au considerat urmaşi ai împăraţilor bizantini. Mehmed al II-lea,cuceritorul Constantinopolului, şi-a întocmit chiar o falsă genealogie, prin care se dorea socotit un descendent al basileilor.

         Locuitorii Imperiului nu s-au considerat niciodatăgreci sau eleni, şi au apreciat că aceste denumiri au o puternică nuanţăpeiorativă, întrucât trimiteau la un trecut păgân. Suveranii se considerau urmaşii împăraţilor romani, ale căror atribuţii le-au preluat, conferindu-le un sens creştin. Totodată puterea supremă în stat şi-a asumat tradiţia orientală hieratismului, ceea cea conferit monarhiei bizantine un statut cu totul deosebit.

O caracteristicăa vieţii bizantine a fost convergenţa spre Constantinopol. Edificat din iniţiativa împăratului eponim Constantin cel Mare, acest oraş a fost inaugurat la 11 mai 330. Construcţiile, noul palat imperial, forumul, bisericilor, zidurile oraşului au fost astfel orientate încât noua reşedinţăsăfie identicăcu cea veche. De altfel, Constantinopolul a şi fost numit „Noua Romă” sau „A doua Romă”, denumire care s-a instalat din anul 381, când funcţiile oraşului au crescut. Aşezat la răspântia continentelor, la întâlnirea marilor drumuri comerciale, Constantinopolul „valora singur cât un imperiu”. Nu întâmplător el era supranumit „Împărăteasa”, „Oraşul care domneşte”, „Oraşul oraşelor” sau, simplu, „Oraşul”. Pentru bizantini expresia „merge la oraş” însemna „merge la Constantinopol”. Noul nume al oraşului, Istanbul, de origine grecească, avea acelaşi sens („<merge> la oraş”). Întreaga viaţă bizantină polariza spre Constantinopol. Din perspectivă etnică, principala caracteristică în Imperiul Roman de Răsărit (care s-a numit mai târziu Bizantin) a fost convergenţa treptatăspre elementul grecesc. Faptul acesta îşi are explicaţia sa.

 Prin pierderile teritoriale suferite de-a lungul timpului, Bizanţul s-a redus tot mai mult la părţile sale balcanice, în primul rând la acelea de limbă grecească.

Istoria bizantinăeste o istorie de sinteză.  Elementul roman al formei politice şi juridice, conţinutul grecesc al populaţiei, limbii şi  culturii,  ambele într-o osmoză realizată de creştinismul devenit ideologie de stat, iar tot acest aliaj presărat cu farmecul oriental al monarhului divin, iată factorii sintezei bizantine. La elementul roman, grecesc şi oriental trebuie să se adauge influenţele occidentale venite prin cruciade, prin veneţieni  şi genovezi, prin crearea Imperiului Latin de laConstantinopol (1204) şi a altor regate şi despotate latine de pe teritoriul Bizanţului.

 Imperiul Bizantin a fost un factor de transmisieîntre Europa şi Asia, o „punte” de circulaţie a valorilor materiale şi spirituale între Europa şi Orient. Acest rol a durat pânăîn sec. al X-lea, când Bizanţul începe să se simtă ca o lume aparte, deosebită atât de cea apuseană, cât şi de aceea răsăriteană.

Istoria Bizantului, Ion Toderascu si Bogdan Petru Maleon

Vă prezentăm un film documentar, realizat de istoricul Simon Sebag Montefiore, despre istoria Imperiului Bizantin si in special despre evolutia orasului Constantinopol, care a purtat denumiri diferite: Bizantion, Constantinopol si Istanbul. Daca filmul nu porneste dati refresh la pagina pana cand va apare butonul de pornire.

Cea mai mare bogatie este omul

Vă prezentăm, spre vizionare, filmul documentar ”Casa binecuvântată”, un film cu și despre părintele Vasile Mihoc, tată a 13 copii și profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Ce naște din antipatia verișorilor

Pentru familia regală britanică Primul Război Mondial a fost, sau cel puțin a început, ca un fel de afacere de familie, scrie o ziaristă de la ziarul The Daily Mail. Dacă este să dăm crezare noului film documentar Verii Regali în Război, rădăcinile Primului Război Mondial pot fi considerate, parțial, relațiile încurcate dintre monarhii britanici și rudele lor. Kaiserul Wilhelm al II-lea era vărul regelui englez George al V-lea și al țarului rus Nicolae al II-lea. Mama lui, Victoria, era englezoaică.

În film se relatează cum anume ostilitatea nutrită de tânărul Wilhelm față de părinți și de tot ce era britanic în ascendența sa a atras după sine declanșarea războiului. Regina Victoria (1819-1901) s-a căsătorit cu vărul ei primar din partea mamei Albert de Saxa Coburg Gotha, la 10 februarie 1840, dintr-o mare dragoste. Cuplul a avut nouă copii, mulți dintre ei căsătorindu-se cu membrii ai unor case regale din Europa. Din aceste căsătorii au rezultat, printre alții, kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, regina Maud a Norvegiei, regina Maria a României.

O fiică a reginei Victoria, și ea Victoria, s-a căsătorit, tot din pasiune, cu prințul Friedrich, viitorul Frederic al III-lea, iar kaiserul, născut în 1859, a fost fiul lor și i-a succedat la tron tatălui în 1888. La naștere copilul a fost marcat de o traumă și a rămas pe toată viața cu un braț paralizat. Mama a suferit enorm și adesea în scrisorile personale recunoștea că tot ce-și dorea de la viață era ”să nască un copil pe deplin sănătos, un copil ca toți copiii”. Victoria a încercat să-și iubească fiul, cu dragostea unei mame bune, dar, uitându-se la el, nu putea să-și reprime gândul că el avea un handicap, scrie cercetătoarea britanică Karina Urbach.

Cât despre verișorii lui Wilhelm, Nicky și Georgie, ei au crescut adorați de mame, ambele prințese daneze, surori între ele. Și ambele au insuflat copiilor lor neîncrederea în prusaci și mai târziu în nemți. În primul rând erau nemulțumite și iritate de faptul că, în 1864, Germania, cu mâna cancelarului Otto von Bismarck, anexase o posesiune daneză, Schleswig – Holstein. Nicolae și George au fost foarte buni prieteni în copilărie. Iar Wilhelm avea unele comportări cel puțin stranii: la vârsta adolescenței îi scria mamei lui scrisori aproape erotice, la care aceasta răspundea numai cu subiecte cantonate în artă și politică și, astfel, cu timpul, relațiile dintre mamă și fiu s-au deteriorat tot mai mult, se menționează în publicația britanică.

Iar când Wilhelm a ocupat tronul, unchiul lui, Edward, fratele mamei lui, a fost de-a dreptul șocat de atitudinea băiatului față de sora lui. Ca o consecință aproape logică, au avut de suferit și relațiile dintre verișori, apoi dintre țările lor. Regina Victoria, pe care o diviniza și ingratul de Wilhelm, a încercat să apropie verișorii între ei, dar după moartea ei, în 1901, Europa a început să se pregătească de război. Și astfel Nicky și Georgie s-au trezit de o parte a liniei frontului, iar Wilhelm de cealaltă.

Text apărut  în revista ”Magazin istoric”, august 2014, p. 88.

Ierusalim - orașul celor trei religii

Ierusalimul este probabil cel mai faimos oras al lumii. Cele trei mari religii monoteiste îl socotesc sacru și aici au loc necontenite pelerinaje.

 Evrei, creștini și musulmani sosesc în tot timpul anului la Ierusalim pentru a-și aduce tributul de credință unui loc încărcat de istorie cu semnificații al căror înțeles e descifrat de cărțile sfinte ale omenirii. Ierusalimul are puțin peste 700 000 de locuitori și este cel mai mare oraș din Israel. Dar, într-un sens mai larg, se poate spune că aparține omenirii întregi. În partea de răsărit a orașului se află Muntele Măslinilor, iar vechea cetate e înconjurată de trei văi adânci, care se unesc în Valea Siloam, în apropiere de fantana Bir Eyyub. Sunt locuri al caror nume apare de nenumarate ori în Vechiul si Noul Testament. Simpla lor mentionare evoca deja fapte miraculoase si povesti biblice. Sub acest nume, orasul e cunoscut cu mult înainte de aparitia religiilor crestina si musulmana, înca din mileniul al III-lea înainte de Hristos. In zilele noastre, Ierusalimul e si un formidabil loc de “pelerinaj turistic”. Aceasta multumita monumentelor sale vechi si unei industrii turistice foarte bine pusa la punct. Nu trebuie sa fii un om evlavios pentru a fi impresionat de cele vazute aici. Nicaieri în lume nu exista o mai mare bogatie culturala si istorica, adunata pe un loc atat de mic, sub un soare atat de arid si de putin prietenos. Natura e stearpa, istoria e zbuciumata. Si totusi Ierusalimul e locul de unde a inceput crearea lumii.

CAPITALA REGELUI DAVID Ierusalimul e asezat pe dealurile lui Iuda. Se afla la 50 de kilometri de Mediterana si la 30 de kilometri de Marea Moarta, celebrul lac sarat al Vechiului Testament, locul în apropierea caruia au fost descoperite manuscrisele esenienilor. In partea de rasarit a orasului se afla Muntele Maslinilor, iar vechea cetate e înconjurata de trei vai adanci, care se unesc în Valea Siloam, în apropiere de fantana Bir Eyyub. Sunt locuri al caror nume apare de nenumarate ori în Vechiul si Noul Testament. Simpla lor mentionare evoca deja fapte miraculoase si povesti biblice.

Muntele Templului, pe care se înalta auriul Dom al Stancii, este sacru pentru toate cele trei religii monoteiste. Cand poporul lui Israel a ajuns în tara promisa de Dumnezeu, orasul era locuit de cananiti, avea deja cateva sute de ani de istorie si nu a putut fi cucerit datorita pozitiei sale strategice. Abia in vremea domniei regelui David, Ierusalimul devine capitala statului evreu. David aduce aici Chivotul Legamantului. De atunci si pana astazi, Ierusalimul e numit Cetatea Sfanta. Un element important al traditiei evreiesti este painea. Aceasta face parte din ritualul de nunta evreiesc. O felie de paine este rupta deasupra capului miresei atunci cand pere­chea intra in Yehud (camera in care mirii sunt pentru prima data singuri.)

Vechiul oras este si astazi înconjurat de ziduri si este împartit în patru cartiere: evre­esc, crestin, armean si musulman. Sapte sunt portile de intrare prin care se patrunde în cetate si acestea reprezinta un obiectiv turistic în sine. Toate poarta mai multe nume, datorita faptului ca fiecare cult religios foloseste nume care trimit la propria traditie. Zidurile cetatii au fost refacute în repetate randuri, cele de acum, impresionante si bine conservate, au fost ridicate în timpul ocupatiei otomane. In interiorul acestor ziduri, ridicate de otomani în secolul al XVI-lea, se afla principalele locuri de cult ale celor trei mari religii monoteiste: Zidul Plangerii, Muntele Templului, Biserica Sfantului Mormant, Moscheea Al Aqsa. Mai multe circuite turistice clasice cuprind monumentele din perimetrul Orasului Vechi. In zilele de sambata, primaria orasului ofera gratuit ghidaj pentru aceste circuite.

CATEVA TRASEE TURISTICE IN ORASUL VECHI. De la Turnul lui Tancred la Biserica Sfantului Mormant. Traseul dureaza cel putin trei ore si cuprinde locuri de o uluitoare frumusete si încarcatura istorica. Atentie, se cade se fiti imbracati decent, pe cat posibil modest, sa nu faceti abuz de o vestimentatie prea sumara sau prea comoda, pentru ca mai multe locuri sfinte si lacase de cult sunt cuprinse în acest circuit. Traseul reface etapele patrunderii cavalerilor cruciati in Cetatea Ierusalimului. Veti afla cum au reconstruit cavalerii cruciati orasul, dupa ce, pentru a-l cuceri, l-au trecut prin foc si sabie. Veti afla care erau vechile ordine ce si-au stabilit centrul aici si ce secrete pazeau ele. Veti afla cum si-a schimbat de-a lungul timpului arhitectura cea mai sfanta dintre bisericile crestine. Si veti pasi pe locul unde, potrivit traditiei, a fost înmormantat Adam. De la Biserica Sfantului Mormant pana în cartierul armenesc. Traseul dureaza, de asemenea, cel putin trei ore. Si aici veti avea nevoie de o vestimentatie adecvata. Principalele monumente ale acestui traseu sunt biserica Sfantului Evanghelist Marcu si mormantul lui David. Alte cateva lacase de cult, apartinand unor confesiuni ortodoxe foarte vechi, armenilor, dar si sirienilor, ofera o formidabila calatorie în disputele teologice din zorii epocii crestine. Armenii s-au stabilit de timpuriu in aceste locuri – în secolul VII existau mai bine de 70 de manastiri armene in Tara Sfanta. Unii au sosit aici fugind din Anatolia, ca urmare a prigoanei turce, si au pastrat traditii vechi. Sunt celebri pentru ceramica produsa manual. Veti vedea numeroase magazine de ceramica în cartierul armenesc. Biserica Sf. Ioan se afla în inima satului Einkerem. Aici se spune ca s-a nascut Ioan Botezatorul. O multime de picturi murale uriase au ca tema taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Un alt traseu clasic al Ierusalimului începe la poarta Damascului si cuprinde monumentele pagane ale orasului, datand în principal din perioada ocupatiei romane. De la poarta Jaffa pana în cartierul evreiesc e poate traseul cel mai lung, dar el se intersecteaza cu traseele anterioare si multe dintre locurile vizitate sunt comune. Un traseu de aproximativ doua ore porneste de la Poarta Leilor si parcurge Via Dolorosa. Sunt paisprezece opriri pe traseu, asa cum s-a intamplat pe drumul parcurs de Iisus Hristos…

LOCUL DE UNDE A INCEPUT CREAREA LUMII. Bisericile, manastirile, templele, sinagogile si moscheile din Ierusalim sunt numeroase. E greu de facut o alegere, lasati-va pur si simplu purtati de pasi catre locurile care va cheama prin spiritualitatea lor. Locul cel mai venerat de catre lumea crestina e Biserica Sfantului Mor­mant. In anul 324, Elena, mama îm­paratului Constantin, descopera îngropata în acest loc crucea rastignirii lui Iisus si, doi ani mai tarziu, împaratul Constantin începe ridicarea bisericii. Va fi distrusa de persi, refacuta de cruciati. In interiorul bisericii se afla mai multe capele ortodoxe, armene si catolice. Mormantul lui Iisus e o capela greceasca. Din aprilie si pana în septembrie, biserica e deschisa între orele 5 si 21. In restul anului, e deschisa între orele 4 si 19. Un orar strict reglementeaza succesiunea serviciilor religioase ale ortodocsilor, catolicilor si armenilor în biserica. Impresionanta e desigur slujba de Pasti. A ramas pana astazi un mister aprinderea luminii în timpul slujbei grecesti de Inviere, cand torta tinuta de preotul oficiant pare sa se aprinda singura din chiar locul mormantului lui Iisus. In varful muntelui se afla piatra de unde, potrivit traditiei evreiesti, a inceput crearea lumii. Se crede, de asemenea, ca aici se afla stanca pe care Avraam a vrut sa-si sacrifice fiul, pe Isaac. Muntele e si locul din care Mohamed s-a ridicat la cer, unde i-a intalnit pe cei sase oameni importanti (printre care Adam, Abraham si Iisus). Domul stancii nu e o moschee, asa cum se crede de obicei. Locul e sacru pentru traditia musulmana, al treilea ca importanta dupa Mecca si Medina. Constructia domului a inceput in anul 688, dar domul, initial acoperit cu placi de aur, a fost distrus in repetate randuri si refacut de fiecare data. E probabil cel mai spectaculos monument al Ierusalimului, vizibil de la mare distanta. In apropiere se afla moscheea El-Aqsa, una dintre cele mai importante ale Islamului. Actuala infatisare dateaza in mare parte din secolul al XIV-lea, iar constructia ei este atribuita califului Omar.

 MUZEE FRUMOASE SI IMPRESIONANTE Cateva muzee dintre cele multe ale Ierusalimului merita atentia dumneavoastra în mod special. Muzeul de Arheologie Rockefeller e unul dintre cele mai cunoscute ale lumii, aici sunt pastrate cateva dintre celebrele manuscrise de la Marea Moarta. Colectiile sale de antichitati sunt impresionante iar cladirea muzeului are o arhitectura speciala. Se afla în afara orasului vechi. Muzeul Biblic înfatiseaza Istoria Tarii Sfinte pornind de la datele din Biblie. E un important centru cultural si de studii. Pe langa expozitiile permanente sunt organizate expozitii temporare foarte interesante, multe in colaborare cu Vaticanul. Zidul Plangerii Este cel mai venerat loc de traditia evreiasca. Cunoscut si sub numele de Zidul Vestic, reprezinta singura portiune care s-a pastrat din cel de-al doilea templu, distrus de romani in anul 70. Evreii se roa­ga si plang aici pentru distrugerea templului care, vreme de o mie de ani, a fost centrul lor religios. Mai multe ritualuri sacre se desfasoara în mod obisnuit in preajma Zidului Plangerii. Lunea si joia are loc un ceremonial prin care baietii ajunsi la varsta de 13 ani primesc majoratul, iar vineri seara e celebrata sosirea sabatului. Cel mai important eveniment are loc in ziua de 9 aprilie, cand se comemoreaza distrugerea celor doua temple.

Evoluția regimului alimentar (I)

Unii specialiști susțin că omul modern ar trebui să mănânce un meniu din Epoca de Piatră.

Dacă am mânca precum strămoșii noștrii, am fi oare mai sănătoși?

Indienii tsimane din Bolivia își obțin cea mai mare parte a hranei din râu, din junglă sau de pe ogoarele și grădinile cultivate după defrișarea pădurii.

E vremea cinei în Câmpia Amazonului, în zonele joase din Bolivia, iar Ana Cuato Maito mestecă într-un terci făcut din banane de gătit și manioc dulce, pe focul care arde mocnit, direct pe podeaua de lut a colibei cu acoperiș de paie, cu urechea ciulita la vocea soțului ei, în timp ce acesta se întoarce din pădure împreună cu costelivul său câine de vânătoare. Alăptându-și fetița de câteva luni în timp ce un băiețel de șapte ani o tot trage de mânecă, pare istovită când îmi spune că soțul ei, Deonicio Nate, va aduce acasă ceva carne în seara respectivă. ”Copiii sunt triști că nu avem carne” – îmi spune Maito prin intermediul unui interpret, alungând țânțarii din jur.

        În această zi de ianuarie, Nate a plecat înainte de ivirea zorilor, cu pușca și maceta, ca să înceapă cu noaptea în cap drumul de două ore spre pădurea bătrână. Acolo a scrutat în tăcere frunzișul, căutând maimuțe capucin cafenii și coati, mamifere asemănătoare ratonilor, în timp ce câinele lui adulmeca terenul, căutând miros de pescari, un fel de porcușori, sau capibara cărămizii. Cu puțin noroc, Nate putea să găsească unul din cele mai mari ”pachete” de carne din junglă: tapirul, un animal cu botul lung și sensibil, cu care râmă în căutarea hranei – muguri și lăstari tineri, ascunși printre ferigile jilave.

         Și totuși, în seara asta, Nate apare din pădure fără un pic de carne. La cei 39 de ani ai lui, e un tip energic, care nu pare să se lase prea ușor înfrânt. Când nu vânează, nu pescuiește sau nu împletește frunze de palmier pentru acoperiș, e în pădure, cioplind o canoe nouă dintr-un buștean. Dar când ajunge în sfârșit să se așeze și să-și mănânce terciul dintr-un castron de metal, se plânge că e greu să găsească destulă carne pentru familia lui: două soții (deloc neobișnuit în trib) și 12 copii. Tăietorii de lemne sperie și pun pe fugă animalele, iar în râu nu poate pescui fiindcă o furtună i-a luat canoea.

         Povestea lui seamănă cu povestea tuturor familiilor pe care le vizitez în Anachere, o comunitate de aproximativ 90 de membri ai stravechiului trib tsimane. E sezonul ploios, când e cel mai greu să vânezi sau să pescuiești. Peste 15 000 de indigeni tsimane trăiesc în aproximativ 100 de sate, de-a lungul a două râuri din Câmpia Amazonului, în apropierea orășelului San Borja, piața lor principală, aflată la 360 de km de La Paz. Dar până la Anachere faci două zile din San Borja cu o canoe motorizată, scobită, așa încât tsimane care trăiesc acolo încă își iau cea mai mare parte a hranei din pădure, din râu sau din propriile grădini.

         Călătoresc împreună cu Asher Rosinger, doctorand și membru al echipei, unul dintre conducătorii grupului fiind antropologul biolog William Leonard, de la Universitatea de Nord-Vest, care îi studiază pe indigenii tsimane ca să afle ce conține regimul lor alimentar într-o pădure ecuatorială. Cercetătorii sunt interesați mai ales de schimbările în starea de sănătate a amerindienilor, pe măsură ce aceștia se îndepărtează de regimul alimentar tradițional și de stilul de viață activ, începând să comercializeze produsele junglei pentru zahăr, sare, orez, ulei și, în cantități tot mai mari, pentru carne uscată și conserve de sardele. Nu e cercetare pur academică. Descoperirile antropologilor despre regimul alimentar al indigenilor, de pildă al populației tsimane, ne-ar putea învăța pe toți ce ar fi mai bine să mâncăm.

(va urma)

Cetatea de lemn a Duhului Sfânt

Cetatea de lemn a Duhului Sfânt

Am mai scris cu ani în urmă despre tânăra obște monahală de la Diaconești (Com. Agăș, Jud. Bacău, la hotarul dintre Ardeal și Moldova). Pe atunci mănăstirea abia se înfiripase și avea puțin peste 20 de viețuitoare. Astăzi, sub veghea pricepută și iubitoare a părintelui duhovnic Amfilohie și a maicii starețe Evloghia, numărul viețuitoarelor s-a dublat (sunt 40, dintre care peste 30 sunt licențiate), iar mănăstirea a luat înfățișarea unei adevărate cetăți dăltuite în lemn, în care viața spirituală alternează în modul cel mai fericit cu arta și cultura bisericească (atelierul de pictură e deja faimos în toată țara, iar cărțile editate au devenit și ele referențiale), fără a se neglija gospodărirea curentă, care se desfășoară cu firescul rânduielii unui stup, din ai cărui faguri curge zi de zi mierea de bună-mireasmă a vredniciei ortodoxe.

O vatră monahală pe pământul dăruit de o femeie cu 18 copii!

I se spunea Brănoaia (părintele Amfilohie a mai prins-o în viață, în anii 90) și povestea ei, la confluența dintre istorie și legendă, e cunoscută pe toată Valea Trotușului, între Munții Ciucului și Tarcăului. Avea 18 copii atunci când, în vremea ultimului război, fugind cu tot satul spre munte, din calea noilor hoarde, și-a dat seama la un moment dat că în iureșul goanei își pierduse copilul cel mai mic, pe care și-l legase la brâu. Pe dată s-a oprit din cale, hotărâtă să se întoarcă și să-l caute. ”Lasă-l, femeie, că mai ai 17, și dacă nu grăbim pasul, o să-i pierzi pe toți!”. Dar Brănoaia, ca păstorul din pilda evanghelică, ce având o sută de oi, dacă una i se rătăcește, le lasă pe cele 99 și pleacă în căutarea celei rătăcite (Matei 18, 12) s-a întors, cu tot riscul, și l-a găsit pe pruncul de țâță, aducându-l înapoi între ceilalți.

Pruncul de atunci este astăzi un munte de om cărunt și plin de pricepere, Toma Bran, care se ostenește neobosit pe șantierul mănăstirii. Familia Bran și-a cedat pământul pentru a se face vatră de închinare., dar umărul l-au pus și alte familii din partea locului (ca familia Merlușcă, de pildă). Mânăstirea e mândria și isprava tuturor, în binecuvântat prag de veac și de mileniu.

La începuturi, din 1998 în 2000, cu binecuvântarea vlădicăi Eftimie al Romanului, s-au încropit doar un mic paraclis cu hramul Sfinților Arhangheli și un modest corp de chilii, cu acareturile strict necesare. Sfințirea paraclisului, dar și a locului pentru biserica mare, s-a făcut pe 17 septembrie 2000 de către PS Ioachim Băcăoanul, cu un numeros sobor de preoți. Din 2002 în 2005 s-a ridicat noua biserică de lemn, în stil moldovenesc, cu hramul Adormirea Maicii Domnului și al doilea corp de chilii, mult mai întemeiat, în a cărui mansardă s-a amenajat spațiosul atelier de pictură (unde astăzi funcționează și rețeaua de computere a mănăstirii).

Zveltă și recent înveșmântată în draniță, biserica mare, străjuită în interior de strane și cu un splendid iconostas, își așteaptă pictura murală, pe care au de gând s-o execute chiar maicile din obște (și care fără îndoială că va fi o capodoperă, după câtă măiestrie au dovedit până în ceasul de față). Gardul împrejmuitor al mânăstirii, din bârne groase de lemn, dar mai ales turnul clopotniță și impunătoarea poartă cu aspect medieval dau astăzi ansamblului un aer de cetate codrenească, iar maica Mina (nimeni alta decât fosta deținută politic Xenia Mămăligă, singura monahie de acolo mai în vârstă) e îndreptățită să-i laude pe meșterii care au ridicat structura de rezistență a turnului ”fără să bată un cui”, doar prin îmbinarea meșteșugită a masivelor trunchiuri de lemn. A urcat și ea cu mândrie, ”pe picioarele astea” (maica are 92 de ani!), până în vârful clopotniței, să privească în ochi Cărunta (vârful cel mai înalt din zonă, de 1517 metri) și ”curtea Duhului” ce i-a crescut în poală, cu alei pietruite peste covorul de iarbă și flori.

Noul ansamblu din Poiană

Obștea crescând, iar mânăstirea fiind cercetată de tot mai mult popor, s-a simțit nevoia unei extensiuni. Mai sus de aria inițială, pe povârnișul muntelui, ”în Poiană”, e în construcție o nouă minunăție. O a doua biserică din lemn, de data aceasta în cel mai curat stil maramureșean, a fost ridicată anul acesta de o mână de meșteri din Maramureș în doar câteva zile (construcția de bază e gata, acum lucrându-se la detalii)! Alături, pe buza pădurii, trei căsuțe cu chilii și odăi de oaspeți. Protosinghelul Amfilohie visează însă să înconjoare noul lăcaș de rugăciune cu astfel de căsuțe cochete, așa cum visează să găsească o soluție care să asigure autonomia energetică a mănăstirii (și nu-i îndoială că o va găsi căci e un gospodar înnăscut și genul de om care ”nu se lasă”, destoinic să împace duhovnicia și binefacerile civilizației). Lucrează adesea cot la cot cu lucrătorii mireni, e pe tractor ca în elementul lui și are bun sfat cu inginerii și cu meșterii, ca un adevărat director de trust, dar cu virtuți părintești și camaraderești deopotrivă.

Pe noul șantier l-am întâlnit și pe domnul Toma Bran, dedicat trup și suflet mânăstirii, unde și-a petrecut cea mai mare parte din vară, departe de familie și mereu mai aproape de Dumnezeu. Mare pagubă de nu l-ar fi recuperat odinioară Brănoaia, care sigur veghează și se bucură de acolo de unde este!

Ce s-a început în Poiană se scontează a fi gata până în iarnă, pentru la anul rămânând adaosurile și îmbunătățirile.

La Diaconești vrednicia e pe rod – și mai iute decât poate și știe s-o prețuiască ierarhia locală a Bisericii...

Bogdan – îngerul Diaconeștilor

În coasta bisericii mari, pe un tăpșan verde care coboară spre gardul mânăstirii, e locul destinat cimitirului. Deocamdată, un singur mormânt. Nu al vreunei maici sau al vreunei fețe bisericești, ci al unui adolescent de 16 ani: Bogdan Valentin Bratu (1996-2012), fiul superdotat intelectual și cu suflet de aur al unei familii de medici atașate lavrei Diaconeștilor.

Între 14 și 16 ani, Bogdan a fost atins și în cele din urmă răpus de un cancer la picior, a cărui cruce a purtat-o fără să se vaite, mai grijului de soarta celorlalți bolnavi din hospice-ul de la Voluntari (al doctorului Pavel Chirilă) decât de propria lui suferință. Părinții au ales să-l îngroape la Mânăstirea Diaconești, pe ale cărei pajiști zburdase odinioară și de al cărei duh se pătrunsese tainic și ingenuu.

Am zăbovit îndelung în fața mormântului cu flori proaspete, iar maica Antuza mi-a spus povestea lui Bogdan, care nu se oprește la pragul morții, ci se continuă, tulburător, în taina insondabilă a celor de dincolo. Nu demult, a venit la mânăstire, cu o danie importantă, un om bogat, dar străin și de loc și de cele sfinte, care a mărturisit înfiorat că i s-a arătat în vis un băiețel, spunându-i că-l cheamă Bogdan și cerându-i să meargă și să ajute Sfânta Mânăstire Diaconești (de care omul nici măcar nu auzise înainte)!

Am părăsit deunăzi gura de rai a Diaconeștilor cu impresia pregnantă a unei țesături de taine și minuni care conferă locului aură de sfințenie și elecțiune divină. Tinerețea și calitatea obștii dau certitudinea unui viitor de înaltă rodire duhovnicească, în inima unei ortodoxii răscumpărătoare de vremuri și pe care încă prea puțini știu s-o perceapă și s-o aprecieze așa cum s-ar cuveni.

Răzvan Codrescu

în revista Lumea Credinței magazin ilustrat, nr. 9 (134), septembrie 2014