Cetatea
de lemn a Duhului Sfânt
Am
mai scris cu ani în urmă despre tânăra obște monahală de la
Diaconești (Com. Agăș, Jud. Bacău, la hotarul dintre Ardeal și
Moldova). Pe atunci mănăstirea abia se înfiripase și avea puțin
peste 20 de viețuitoare. Astăzi, sub veghea pricepută și
iubitoare a părintelui duhovnic Amfilohie și a maicii starețe
Evloghia, numărul viețuitoarelor s-a dublat (sunt 40, dintre care
peste 30 sunt licențiate), iar mănăstirea a luat înfățișarea
unei adevărate cetăți dăltuite în lemn, în care viața
spirituală alternează în modul cel mai fericit cu arta și cultura
bisericească (atelierul de pictură e deja faimos în toată țara,
iar cărțile editate au devenit și ele referențiale), fără a se
neglija gospodărirea curentă, care se desfășoară cu firescul
rânduielii unui stup, din ai cărui faguri curge zi de zi mierea de
bună-mireasmă a vredniciei ortodoxe.
O
vatră monahală pe pământul dăruit de o femeie cu 18 copii!
I
se spunea Brănoaia (părintele Amfilohie a mai prins-o în viață,
în anii 90) și povestea ei, la confluența dintre istorie și
legendă, e cunoscută pe toată Valea Trotușului, între Munții
Ciucului și Tarcăului. Avea 18 copii atunci când, în vremea
ultimului război, fugind cu tot satul spre munte, din calea noilor
hoarde, și-a dat seama la un moment dat că în iureșul goanei își
pierduse copilul cel mai mic, pe care și-l legase la brâu. Pe dată
s-a oprit din cale, hotărâtă să se întoarcă și să-l caute.
”Lasă-l, femeie, că mai ai 17, și dacă nu grăbim pasul, o să-i
pierzi pe toți!”. Dar Brănoaia, ca păstorul din pilda
evanghelică, ce având o sută de oi, dacă una i se rătăcește,
le lasă pe cele 99 și pleacă în căutarea celei rătăcite (Matei
18, 12) s-a întors, cu tot riscul, și l-a găsit pe pruncul de
țâță, aducându-l înapoi între ceilalți.
Pruncul
de atunci este astăzi un munte de om cărunt și plin de pricepere,
Toma Bran, care se ostenește neobosit pe șantierul mănăstirii.
Familia Bran și-a cedat pământul pentru a se face vatră de
închinare., dar umărul l-au pus și alte familii din partea locului
(ca familia Merlușcă, de pildă). Mânăstirea e mândria și
isprava tuturor, în binecuvântat prag de veac și de mileniu.
La
începuturi, din 1998 în 2000, cu binecuvântarea vlădicăi Eftimie
al Romanului, s-au încropit doar un mic paraclis cu hramul Sfinților
Arhangheli și un modest corp de chilii, cu acareturile strict
necesare. Sfințirea paraclisului, dar și a locului pentru biserica
mare, s-a făcut pe 17 septembrie 2000 de către PS Ioachim
Băcăoanul, cu un numeros sobor de preoți. Din 2002 în 2005 s-a
ridicat noua biserică de lemn, în stil moldovenesc, cu hramul
Adormirea Maicii Domnului și al doilea corp de chilii, mult mai
întemeiat, în a cărui mansardă s-a amenajat spațiosul atelier de
pictură (unde astăzi funcționează și rețeaua de computere a
mănăstirii).
Zveltă
și recent înveșmântată în draniță, biserica mare, străjuită
în interior de strane și cu un splendid iconostas, își așteaptă
pictura murală, pe care au de gând s-o execute chiar maicile din
obște (și care fără îndoială că va fi o capodoperă, după
câtă măiestrie au dovedit până în ceasul de față). Gardul
împrejmuitor al mânăstirii, din bârne groase de lemn, dar mai
ales turnul clopotniță și impunătoarea poartă cu aspect medieval
dau astăzi ansamblului un aer de cetate codrenească, iar maica Mina
(nimeni alta decât fosta deținută politic Xenia Mămăligă,
singura monahie de acolo mai în vârstă) e îndreptățită să-i
laude pe meșterii care au ridicat structura de rezistență a
turnului ”fără să bată un cui”, doar prin îmbinarea
meșteșugită a masivelor trunchiuri de lemn. A urcat și ea cu
mândrie, ”pe picioarele astea” (maica are 92 de ani!), până în
vârful clopotniței, să privească în ochi Cărunta (vârful cel
mai înalt din zonă, de 1517 metri) și ”curtea Duhului” ce i-a
crescut în poală, cu alei pietruite peste covorul de iarbă și
flori.
Noul
ansamblu din Poiană
Obștea
crescând, iar mânăstirea fiind cercetată de tot mai mult popor,
s-a simțit nevoia unei extensiuni. Mai sus de aria inițială, pe
povârnișul muntelui, ”în Poiană”, e în construcție o nouă
minunăție. O a doua biserică din lemn, de data aceasta în cel mai
curat stil maramureșean, a fost ridicată anul acesta de o mână de
meșteri din Maramureș în doar câteva zile (construcția de bază
e gata, acum lucrându-se la detalii)! Alături, pe buza pădurii,
trei căsuțe cu chilii și odăi de oaspeți. Protosinghelul
Amfilohie visează însă să înconjoare noul lăcaș de rugăciune
cu astfel de căsuțe cochete, așa cum visează să găsească o
soluție care să asigure autonomia energetică a mănăstirii (și
nu-i îndoială că o va găsi căci e un gospodar înnăscut și
genul de om care ”nu se lasă”, destoinic să împace duhovnicia
și binefacerile civilizației). Lucrează adesea cot la cot cu
lucrătorii mireni, e pe tractor ca în elementul lui și are bun
sfat cu inginerii și cu meșterii, ca un adevărat director de
trust, dar cu virtuți părintești și camaraderești deopotrivă.
Pe
noul șantier l-am întâlnit și pe domnul Toma Bran, dedicat trup
și suflet mânăstirii, unde și-a petrecut cea mai mare parte din
vară, departe de familie și mereu mai aproape de Dumnezeu. Mare
pagubă de nu l-ar fi recuperat odinioară Brănoaia, care sigur
veghează și se bucură de acolo de unde este!
Ce
s-a început în Poiană se scontează a fi gata până în iarnă,
pentru la anul rămânând adaosurile și îmbunătățirile.
La
Diaconești vrednicia e pe rod – și mai iute decât poate și știe
s-o prețuiască ierarhia locală a Bisericii...
Bogdan
– îngerul Diaconeștilor
În
coasta bisericii mari, pe un tăpșan verde care coboară spre gardul
mânăstirii, e locul destinat cimitirului. Deocamdată, un singur
mormânt. Nu al vreunei maici sau al vreunei fețe bisericești, ci
al unui adolescent de 16 ani: Bogdan Valentin Bratu (1996-2012), fiul
superdotat intelectual și cu suflet de aur al unei familii de medici
atașate lavrei Diaconeștilor.
Între
14 și 16 ani, Bogdan a fost atins și în cele din urmă răpus de
un cancer la picior, a cărui cruce a purtat-o fără să se vaite,
mai grijului de soarta celorlalți bolnavi din hospice-ul de la
Voluntari (al doctorului Pavel Chirilă) decât de propria lui
suferință. Părinții au ales să-l îngroape la Mânăstirea
Diaconești, pe ale cărei pajiști zburdase odinioară și de al
cărei duh se pătrunsese tainic și ingenuu.
Am
zăbovit îndelung în fața mormântului cu flori proaspete, iar
maica Antuza mi-a spus povestea lui Bogdan, care nu se oprește la
pragul morții, ci se continuă, tulburător, în taina insondabilă
a celor de dincolo. Nu demult, a venit la mânăstire, cu o danie
importantă, un om bogat, dar străin și de loc și de cele sfinte,
care a mărturisit înfiorat că i s-a arătat în vis un băiețel,
spunându-i că-l cheamă Bogdan și cerându-i să meargă și să
ajute Sfânta Mânăstire Diaconești (de care omul nici măcar nu
auzise înainte)!
Am
părăsit deunăzi gura de rai a Diaconeștilor cu impresia pregnantă
a unei țesături de taine și minuni care conferă locului aură de
sfințenie și elecțiune divină. Tinerețea și calitatea obștii
dau certitudinea unui viitor de înaltă rodire duhovnicească, în
inima unei ortodoxii răscumpărătoare de vremuri și pe care încă
prea puțini știu s-o perceapă și s-o aprecieze așa cum s-ar
cuveni.
Răzvan
Codrescu
în
revista Lumea Credinței magazin ilustrat, nr. 9 (134), septembrie
2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu