Literatura perșilor

       

        Cea mai importantă operă a străvechilor perși este Avesta. Ea este atribuită lui Zoroastru, datează din perioada ahemenidă și a fost scrisă sub sassanizi. Cuprinde 21 de cărți în care găsim idei teologice, texte liturgice, rugăciuni pentru diferite trebuințe, texte legislative sau moralizatoare, legende și 21 de psalmi care amintesc de poezia Vedelor.

         Din perioada sassanidă avem două povestiri: Istoria lui Zarer (din sec. IV) și Cartea vitejiilor lui Ardașir, fiul lui Papak. Aceasta din urmă este o poveste istorică, cu tentă fantastică, despre renumitul rege persan.

         După invazia arabă, persanii preiau limba cuceritorilor în armată, administrație, cult și literatură.

         Renașterea literaturii persane are loc în sec. X-XI, în timpul Samanizilor. Capitala Buhara devine un important centru cultural, literar și științific. Poetul Ferdousi, în epopeea sa Cartea Regilor reconstituie trecutul legendar al perșilor. Lucrarea prezintă scene de război, de petrecere, de vânătoare sau de dragoste. Ferdousi încearcă să dovedească existența unei străvechi civilizații persane, superioară cuceritorilor arabi.

         Poemele epice a lui Nezami (circa 1141-1209) amintesc de romanul cavaleresc european. Poemul Cele șapte chipuri prezintă povestea nefericită de dragoste dintre doi tineri.

         Poetul și liber-cugetătorul Omar Khayyam (circa 1050-1123) se bucură de o mare popularitate până în zilele noastre. Fizician, matematician, medic și astronom, el este considerat cel mai prestigios om de știință a Orientului medieval. Nedreptatea, ambițiile deșarte și vanitatea, fac din Khayyam un sceptic religios. Nota pesimistă o putem desprinde ușor din poeziile sale: „Am venit pe lume – mai bogată-i ea?/ Voi pleca din lume – pierderea-o fi grea?”

         Un mare poet persan este Saadi (circa 1213-1292). El este un exponent al clasei sociale mijlocii, cele mai importante capodopere ale lui fiind: Livada cu fructe și Grădina de flori. Ultima este o colecție de poeme cuprinzând aforisme, sfaturi practice, precepte morale, ceea ce fac din ea o oglindă a vieții din epoca respectivă. Saadi deplânge soarta celor oropsiți și cere autorităților să protejeze negustorii, meșteșugarii și sclavii.

         Specia lirică a gazelului este dusă la perfecțiune de poetul Hafez (circa 1326-1390). Acesta critică pe preoți, bigoți și predicatori, opera sa cuprinzând momente de erezie, scepticism religios sau blasfemii. Hafez este îndrăgostit de viață și de plăcerile ei, acest lucru fiind evidențiat și de Goethe, cel care l-a prețuit foarte mult pe poetul persan. În poeziile lui Hafez, regăsim teme ca prietenia, dragostea și bucuriile vieții. Hedonismul său vizează plăcerile estetice și vizuale. Poezia lui are un ton optimist și este concepută pe linia sincerității și spontaneității. Ideile și sentimentele sunt exprimate dens, într-un stil elegant, limbaj somptuos, ornat cu tropi: „Nimeni ca Hafez n-a ridicat vălul de pe obrazul gândirii,/ De când ciocul peniței piaptănă pe hârtie pletele vorbirii”.

Al patrulea mag

         O veche legendă spune că, de fapt, patru au fost magii care urmau să meargă să se închine Pruncului dumnezeiesc. Despre cel de-al patrulea se zice că și-ar fi vândut tot ce avea și ar fi cumpărat trei nestemate (un safir, un rubin și o perlă) pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Și grăbindu-se el să ajungă în Babilon, unde, după cum se vorbiseră, îl așteptau ceilalți trei, acesta a întâlnit pe drum un om vătămat, la care nimeni nu se uita. Pe dată se hotărî să-l ducă la un doctor, căruia îi dădu safirul să-l îngrijească pe bolnav până la deplina însănătoșire. Numai că astfel, zăbovind prea mult pe cale, ceilalți nu l-au mai așteptat și au plecat fără el. El n-a deznădăjduit, ci, ținându-se după stea, a făcut singur drumul spre Betleem. Aici a aflat că magii Îl găsiseră pe Prunc și I se închinaseră deja, că soldații lui Irod porniseră măcelul celor nou-născuți și că Sfânta Familie apucase calea Egiptului. Cum chiar în fața lui un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul din brațe, pentru a-l omorî, magul nu stătu pe gânduri și, arătându-i soldatului splendidul rubin, îl înduplecă să-l primească în schimbul vieții pruncului. Soldatul a luat piatra, ștergând-o în grabă de acolo, iar biata femeie nu mai știa cum să-i mulțumească străinului ca picat din cer.

         Magul își puse în gând să-l caute mai departe pe Mântuitorul, cu singurul dar care-i mai rămăsese: perla. A umblat el vreme îndelungată, dar n-a aflat ce căuta, căci nu mai era steaua care să-i arate drumul. Și iată că, după 30 de ani și mai bine, află de la niște călători că Iisus propovăduia în părțile Ierusalimului. Porni bucuros într-acolo, dar în seara când sosi, află că Iisus tocmai fusese răstignit pe Golgota. Magul se duse la locul cu pricina, ca măcar în clipa din urmă să se închine dinaintea Domnului încă în viață și să-I dea ce mai rămăsese din darul pe care i-L pregătise cândva din toată inima. Iată însă că prin fața lui trecură doi soldați romani ce târau spre temniță o tânără evreică. Oprindu-i din drum, magul scoase repede perla și le-o trecu pe sub ochi, zicând: ”Dacă îi dați drumul fetei vă dăruiesc vouă această perlă, și veți fi mult mai câștigați”. Lacomi, soldații luară perla și-o eliberară pe tânără, ale cărei mulțumiri înlăcrimate magul nu mai stătu să le audă, căci zorea să-L prindă în viață pe Cel răstignit. Inima îi era grea, căci nu mai avea nimic să-I dea în dar Împăratului împăraților, dar năzuia măcar să-L vadă și să I se inchine. Când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept în ochii lui și i-a spus:

-         În sfârșit, ai venit! Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...

-         Bine, dar nu mai am nimic, ce Ți-am adus eu? – bâigui magul, mirat.

-         Tot ce duceai cu tine ai dat celor nevoiași. Or, dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine și, adevărat îți spun, că este cel mai de preț dintre toate. Căci cel ce-L iubește pe Dumnezeu, acela își revarsă dragostea sa asupra oamenilor; și cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu.

Lumea Credinței, Magazin ilustrat, ianuarie 2005, p. 20

Hristos a înviat, bucuria mea!

”Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugãciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință, dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.”  Troparul Sfântului Serafim de Sarov

Unul dintre  cei mai cunoscuți sfinți, cinstit nu numai în Rusia – țara natală – ci și în celelalte țări ortodoxe, este Serafim de Sarov. El s-a născut în localitatea Kursk, la 19 iulie 1759. Tatăl său, Isidor Ivanovici Moșnin, era negustor și constructor. Ducea o viață marcată de învățătura lui Hristos, împreună cu soția sa, Agatia Fotievna, o femeie plină de virtuți, mereu pregătită să vină în ajutorul copiilor proveniți din familii sărace. Fiind oameni cu stare ajutau la construirea de biserici. Mai târziu, fiul lor va construi biserici în sufletele oamenilor. Cei doi au avut trei copii: Paraskovia, Alexei și Prohor (viitorul Sfânt Serafim). Acesta rămâne orfan de tată la vârsta de 3 ani și este crescut de mama sa. Viața sa de sfințenie este intuită de un sfânt, nebun pentru Hristos, care îi spune mamei sale: ”Binecuvântată eşti tu, femeie, că ai un astfel de copil, care, cu timpul, va deveni un om plăcut Sfintei Treimi şi un fierbinte rugător pentru întreaga lume“. Însă cea care îi va purta cu adevărat de grijă, în cele mai importante momente din viață, este Maica Domnului. La 7 ani scapă nevătămat după o cădere accidentală din turnul clopotniță al catedralei din orașul natal, iar la 10 ani este vindecat de o boală incurabilă, în urma rugăciunilor fierbinți făcute de mama sa în fața icoanei Maicii Domnului din Kazan.

La 17 ani, cu binecuvântarea mamei sale, îmbrățișează viața monahală, mai întâi la Lavra Pecerska din Kiev apoi la Mănăstirea Sarovului. Aici se îmbolnăvește grav și zace la pat, cu trupul umflat, timp de 3 ani. După ce se împărtășește cu Sfintele Taine i se arată Sfinții Apostoli Petru și Ioan, împreună cu Maica Domnului care, arătând către el, spune: ”Acesta este din neamul nostru”. După ce îl atinge pe cap îi apare, în partea dreaptă a trupului, o deschizătură prin care se scurge toată infecția. Se vindecă în totalitate și rămâne doar cu cicatricea care urma să dovedească în timp minunea care a avut loc.

După 8 ani ca frate, Prohor intră în cinul monahal luând numele de Serafim. Așa cum  serafimii stau în apropierea tronului lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda, și el a făcut acest lucru prin viața și învățăturile sale. A fost ca un înger trimis de Dumnezeu pe pământ pentru a-i ridica pe oameni la înălțimea slavei divine. Ca diacon se învrednicește, asemenea Sfântului Arhidiacon Ștefan, să vadă cerurile deschise și pe îngerii care slujeau pe Mântuitorul Hristos.

La vârsta de 35 de ani, după 16 ani de viețuire în mănăstire, se retrage într-o chilie din pădurea care creștea pe malul râului Sarovka. Viețuiește ca un înger, departe de zgomotul și ispitele lumii acesteia, ducând un trai simplu, în rugăciune și post. Singurele lui griji erau rugăciunea, postul, lectura Bibliei, cele 7 Laude, metaniile, dar și grădina de zarzavat și cei doi stupi care îi asigurau cele necesare traiului zilnic. Din puținul său hrănește și animalele sălbatice, fiind văzut, de către o maică, hrănind un urs. Caută hrana sufletească, nepieritoare, ca merinde pentru viața veșnică: ”Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această lectură vine iluminarea minţii. Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“. Ne îndeamnă să agonisim harul divin, în candela sufletului nostru, dând la schimb rugăciunea, postul și faptele bune: ”De pildă, dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; dacă postirea îți dă mult din Duhul lui Dumnezeu, postește; dacă milostenia îți dă mult, fă pomeni. Măsurați fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel”. (Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, o biografie spirituală, Editura Agapis, București, 2003)

Într-o noapte este vizitat de 3 tâlhari, atrași de renumele lui și de ideea că primea mulți bani de la oameni. Deși era în putere nu opune rezistență, ba mai mult îi invită să ia orice doresc. Cu toate acestea este bătut până la sânge și ușurat de puținele lucruri pe care le avea: o iconiță și niște cartofi.

După 5 ani de retragere în singurătate Maica Domnului îl înștiințează că a sosit timpul să revină în mănăstire pentru a împărtăși credincioșilor din experiența sa duhovnicească. Foarte mulți credincioși, de pe întreg cuprinsul Rusiei, veneau să-l vadă și să-l asculte. Li se adresa cu salutul: ”Hristos a înviat, bucuria mea!” Se simțea minunat mai ales în compania copiilor. De multe ori se ascundea în locuri retrase și nu apărea decât atunci când era strigat de acești micuți nevinovați.

Principala sa învățătură este aceea că scopul vieții creștine este dobândirea harului Duhului Sfânt. Așa l-a sfătuit și pe ucenicul său, Motovilov, care n-a putut să cuprindă cu mintea acest lucru minunat. Atunci Sfântul Serafim  i s-a arătat în lumina necreată a harului. "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti Pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată". "Această mireasmă este buna mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). (Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov, paginiortodoxe.tripod.com)

Luând ca exemplu pe Mântuitorul, care transmite pacea Sa apostolilor, atunci când intră la ei prin ușile încuiate, Sfântul Serafim ne îndeamnă să căutăm și noi această virtute. ”Dobândește duhul păcii și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Acest lucru este valabil și pentru noi, cei care trăim într-o fugă permanentă, mai ales acum, în perioada sărbătorilor.

La 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim se naște la viața veșnică, întru bucuria și odihna pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc.  Face acest pas în chilia sa, în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului, sub ocrotirea căreia a trăit toată viața. Este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, alături de Sfântul Serghie de Radonej (sec. XIV), la 19 iulie 1903. La cele două date este pomenit și în calendarul creștin, pentru cinstirea și urmarea vieții sale pilduitoare.

Moaștele lui se află la Mănăstirea Sfânta Treime din localitatea Diveevo, deoarece el a fost îndrumător spiritual pentru maicile de aici. Au fost aduse aici după ce au scăpat cu bine din mâinile bolșevicilor, care vroiau să le expună într-un muzeu al ateismului.

Să luăm aminte la viața Sfântului Serafim, un sfânt care, prin viața lui, ne atenționează, asemenea Mântuitorului, să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu (Matei VI, 33-34) și apoi toate problemele din viața noastră își vor găsi rezolvare și răspuns. Un sfânt care a trăit prin și pentru Dumnezeu și a pregustat din bucuriile vieții veșnice încă din această viață.

Daniel Ionel Costina

Regatul României. Carol I și Ferdinand

         

Opțiunea clasei politice pentru aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei s-a oprit, după unele tatonări, asupra lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen. A fost validată în țară printr-un plebiscit, iar în exterior prin recunoașterea de către marile puteri, în a doua parte a anului 1866 și 1867. Domnia lui Carol a debutat prin adoptarea Constituției din 1866, care a instituționalizat regimul parlamentar modern și care va rămâne în vigoare până în 1923 (a fost revizuită de două ori de-a lungul timpului: 1879 și 1884). Adoptarea noii constituții a impulsionat și procesul de constituire a partidelor politice, Partidul Liberal (1875), respectiv Partidul Conservator (1880), care vor alterna la guvernare. După câțiva ani de frecvente schimbări guvernamentale, regimul se stabilizează, situație la care a contribuit esențial și Carol I prin atitudinea sa politică echilibrată.

         Domnia lui Carol rămâne o perioadă fundamentală a istoriei statului român modern. Acesta și-a proclamat independența în 1877, a câștigat-o pe câmpul de luptă în 1878 și ulterior a reușit să fie recunoscută și de marile puteri. Ca urmare a modificării statutului internațional al țării, a fost proclamat regatul în 1881. În plan intern, au fost adoptate, din inițiativa celor două partide care s-au succedat la guvernare, legi de maximă importanță pentru modernizarea țării: responsabilitatea ministerială, organizarea comunelor, organizarea învățământului, organizarea armatei, înființarea Băncii Naționale, legi pentru dezvoltarea indistriei naționale, legi privind învoielile agricole, minele sau organizarea clerului. S-au adus modificări în sistemul electoral (în continuare cenzitar), în sensul creșterii numărului persoanelor cu drept de vot.

         La moartea lui Carol I, tronul va reveni, în absența urmașilor direcți, nepotului sau de frate, Ferdinand (1914-1927). De numele său se leagă participarea României la Primul Război Mondial, care pentru români va căpăta caracterul unui război de întregire a neamului. În primăvara, respectiv toamna anului 1918, Sfatul Țării de la Chișinău și Consiliul Național Român din Bucovina hotărau unirea acestor provincii cu România. La 1 decembrie avea loc la Alba Iulia Marea Adunare Națională, care aproba în unanimitate rezoluția Consiliului Național Român Central de unire a Transilvaniei cu România. Modificarea granițelor statului român, consfințită și prin tratatele de pace semnate la sfărșitul războiului, a primit și consacrarea constituțională prin adoptarea unei noi legi fundamentale în 1923.

         De asemenea, domnia lui Ferdinand I este marcată și de adoptarea două reforme care vor modifica substanțial caracteristicile scenei politice autohtone: reforma agrară și votul universal.

Zoe Petre (coordonator), Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Corint, București, 2008, p. 88-89

Dezbatere „Historia”: Ce a însemnat dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pentru România?

Instaurarea dinastiei straine si obtinerea Independentei Romaniei

       

         Dupa unirea Principatelor Romane, obtinerea independentei a devenit obiectivul principal al proiectului politic romanesc. Anul 1866 reprezinta un moment semnificativ in dezvoltarea politica a Romaniei moderne. Se instaura o noua dinastie prin Carol de Hohenzollern Singmaringen si se promulga prima Constitutie interna. Se realiza astfel cerinta, prevazuta in memorii si in rezolutiile Adunarilor ad-hoc din 1857, de instaurare a unui print strain ca garantie pentru mentinerea unirii si consolidarea autonomiei in vederea obtinerii Independentei. Marile puteri au fost puse din nou in fata faptului implinit, recunoscandu-l in mod formal ca domnitor in a doua jumatate a anului 1866 si inceputul anului 1867. De la bun inceput Carol si-a asumat un rol politic de prima importanta in politica externa si in treburile militare.

          In anii 1875-1876, o noua criza orientala era in desfasurare. Domnitorul Carol si prim-ministrul Ion C. Bratianu, care dorea sa obtina independenta, au incercat sa ajunga la o intelegere cu Rusia. La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi Turciei si in aceeasi zi trupele ei au inceput sa treaca Prutul in Moldova. La 9 mai 1877, in Camera Deputatilor, ministrul de externe Mihail Kogalniceanu a proclamat independenta de stat a Romaniei, iar a doua zi este proclamata in Senat.

         In primele luni de razboi, domnitorul Carol si Bratianu au incercat sa stabileasca regulile de baza de colaborare intre armata romana si cea rusa. In vara anului 1877, Carol a primit comanda suprema a trupelor aliate de la Plevna, care a fost incercuita si a capitulat la 28 noiembrie 1877. Cucerita pe campul de lupta din Balcani, Independenta a fost recunoscuta international prin tratatele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1877) si Berlin (1/13 iulie 1878). Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor dar pierdea sudul Basarabiei in favoarea Rusiei. 

 Valentin Balutioiu si Maria Grecu, Istorie, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 2011, p. 162

Rascoala lui Gheorghe Doja

Cinci sute de ani de la rascoala

         Generatii la rand au descoperit-o in orele de istorie. Dincolo de glazura ideologica, importante erau detaliile – palpitante, infricosatoare... Apoi, in ani, acel episod de istorie transilvana a fost acoperit de altele. Pana cand, in locul sau, a ramas doar amintirea unei revolte si a unui sfarsit teribil...

         1514. Papa Leon al X-lea lanseaza apelul la cruciada. Unul dintre cei mai importanti sprijinitori ai artelor, fiu al lui Lorenzo Magnificul, suveranul pontif, prin intermediul reanimarii acestui proiect, doreste contracararea planurilor sultanului Selim I de extindere spre Occident (cu eventuala ocupare a Constantinopolului), neindoielnic gloria, dar mai ales stingerea tensiunilor din lumea apuseana. In Ungaria, mesajul este adus de Patriarhul latin de Constantinopol, arhiepiscop de Esztergom si cancelar al regatului Ungariei, Toma Bakocz, fost secretar al lui Matia Corvin.

         Mesajul bulei papale este primit cu entuziasm mai ales in mediile defavorizate. Langa Buda, in campia Rakos, intre 16 si 24 aprilie, zeci de mii de oameni, de nationalitati diferite, de diverse conditii sociale – alaturi de preoti, nobili scapatati, mestesugari (taranii si orasenii saraci predominand) – se strang pentru a fi recrutati. Sunt pusi sub comanda lui Gheorghe Doja, mic nobil secui. Cuvantul sau, prin care promite iertarea de dari in schimbul participarii la cruciada, umple si taberele de la Alba Regala, Kalocsa, Oradea. De asemenea, Doja este cel care detensioneaza conflictele dintre oamenii de rand si nobili si pledeaza in favoarea satisfacerii doleantelor celor pe care ii conduce. Tocmai activitatea sa intensa, ca si amintirea faptului ca s-a numarat printre participantii la rascoala secuilor din 1506, care cerea recunoasterea vechilor libertati si incetarea abuzurilor legate de strangerea darilor, revolta cu mare greutate infranta de autoritati, sporeste nelinistea la Buda. Pe de o parte, celor patru tabere li se adauga unele noi. Noul statut al celor ce se pregatesc sa îi infrunte pe otomani este dublat de solicitarea indreptarii legilor celor strambe ce ne apasa. Cum ar putea nobilii, in acest context, sa se dispenseze de forta de munca, chiar in vremea lucrarilor de primavara? Si daca, totusi, ar afla o solutie, dupa infruntarea paganilor, oare cei ce vor veni nu isi vor indrepta mania impotriva stapanilor lor?

         Solutia la indemana – incetarea mobilizarii si trimiterea acasa a celor din tabere, impiedicarea plecarii celor care au intarziat. Toma Bakocz ameninta cu excomunicarea pe cei care ar ignora noul cuvant. Rudele celor ajunsi in tabere sunt supuse abuzurilor. Replica – armele sunt indreptate impotriva celor care i-au chemat la oaste. Ales in fruntea lor, bucurandu-se de ajutorul unei parti insemnate a micii nobilimi, care considera ca rascoala poate pune lumea pe temelii mai trainice, el insusi incurajand la revolta – puteti sa-i pedepsiti pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile – Gheorghe Doja imparte oastea al carei cap este in trei: prima ramane la Buda pentru supravegherea nobililor; a doua are drept sarcina raspandirea vestii despre ridicarea norodului, iar ultima, condusa de el insusi, intra in Transilvania.

         Victoriile nu intarzie si nu sunt deloc marunte. Sunt cucerite Apateul si Cenadul, Seghedinul, Lipova, Siria si Aradul. In stapanirea insurgentilor intra, de asemenea, Clujul, Turda si Dejul. Sunt ucisi nobili si arse case. Se alatura oastei lui Doja numerosi romani, sarbi, sasi si maghiari. Valvataia se extinde in Crisana si in Maramures. Trupele regatului esueaza in fiecare dintre confruntari. De aceea, cum rolul regelui maghiar Vladislav al IV-lea este simbolic dupa 1485, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, este cel care solicita ajutor atat regelui Poloniei, Sigismund I, cat si domnitorilor Neagoe Basarab al Valahiei si Bogdan al III-lea al Moldovei, caci prin intrarea cruciatilor in aceasta tara a Ardealului (...) este de temut in ce mare primejdie este intreaga Ungarie. (Stefan Stefanescu)

         Sprijinul obtinut in Banat impune urmatoarea tinta a rasculatilor – Timisoara. Se incearca schimbarea cursului Begai, iar zidurile cetatii sunt bombardate. Pentru comitele cetatii, Stefan Bathory, ipoteza capitularii este imposibila. Cu atat mai mult cu cat infrangerile trupelor sale in confruntarile anterioare i-au pus la grea incercare onoarea, iar certitudinea ca voievodul Ioan Zapolya nu va permite caderea Timisoarei este incurajarea esentiala. Premiza principala – lipsa de experienta a asediatorilor, in defavoarea carora trece timpul.

         Si, intr-adevar, nu se inseala. Sprijinul soseste. Armata nobiliara ii inconjoara pe rasculati, care, marcati de asediu, sunt, in urma luptei din 15 iulie, invinsi de cavaleria voievodului. Razbunarea nu intarzie. Mare parte dintre cei capturati sunt ucisi. Executia lui Gheorghe Doja este una dintre demonstratiile exemplare. Dezbracat, in lanturi, asezat pe un scaun de fier incins, ii este asezata pe cap o coroana de fier, de asemenea incinsa. Cu un cleste inrosit in foc i se smulg bucati de carne, care le sunt intinse camarazilor sai infometati! Dar el, cu o indarjire demna de admirat, nu a scos nici un suspin, nici o lacrima, nici un geamat; el nu s-a ingrozit de o asemenea moarte crancena. (Stefan Stefanescu). Trupul ii este sfartecat, iar bucatile inaltate pe portile Budei, Pestei, Alba Iuliei si Oradei. Capul – adus la Seghedin. Cum afirma Ioan Sommer, legenda pagana a lui Lycaon trebuie sa amuteasca cand crestinii pregatesc o asemenea masa.

         Nu si singura, caci infrangerea rascoalei este urmata de legarea de glie a taranilor, obligatia de a lucra pentru stapan o zi pe saptamana, de a-i da a noua parte din produse si a zecea parte bisericii, interdictia pentru orice cleric de origine taraneasca sa devina episcop. Lespedea acestor decizii o constituie Tripartitum-ul lui Worboczi, ce ofera temei juridic apasarii exercitate de nobili (Constantin Giurescu). Este efectul pe termen scurt. Insa, asemenea oricarei monede, si aceasta criza are doua fete. Cea de doua este subrezirea Ungariei reflectata de infrangerea suferita in fata trupelor otomane la Mohacs, in 1526, si pecetluita, 15 ani mai tarziu, de disparitia regatului ungar.

         Cuprins odinioara, in manuale, intre rascoala de la Bobalna, din 1437, si cea condusa de Horea, din 1784, razboiul taranesc a lui Gheorghe Doja este mai mult decat o pagina a trecutului Transilvaniei, devenind prilej de reflectie asupra noastra si a lumii careia ii apartinem, a valorilor si atitudinilor fata de ele, a sperantei si a purtarii credintei dincolo de aparente. Dar, mai ales, este ocazie de descoperire a pretului jertfei ca miez al oricarei lupte ce ne ingaduie a fi mai mult decat sovaitoare umbre pe fata pamantului.

Vincentiu Dascalu

Lumea Credintei, Magazin Ilustrat, nr. 12, decembrie 2014 

Bizant, povestea celor trei orase.

Imperiul Bizantin a fost un stat tricontinental, care s-a întins în Europa,  Asia şi Africa. Limitele sale teritoriale au variat de la un timp la altul, în raport de situaţia politică, de recuperări ori pierderi teritoriale.

De existenţa Bizanţului se poate vorbi o dată cu anul 395, când Imperiul Roman a fost împărţit de către împăratul Teodosie cel Mare în: partea de apus, cu capitala la Ravenna şi partea de răsărit, cu capitala la Constantinopol.

Locuitorii părţii de răsărit nu şi-au spus bizantini şi nu-şi numeau ţara Bizanţ. Termenul de bizantin, cu accepţiunea de astăzi, a început săfie folosit în Evul Mediu (sec. XVI). Bizantini erau, în timpul Imperiului, numai locuitorii capitalei, deoarece Constantinopolul s-a ridicat pe ruinele vechii colonii megariene Byzantion. Ei, locuitorii jumătăţii răsăritene, se considerau şi îşi spuneau romani, iar  ţara lor era Romania, sau  Pământul roman. Denumirea aceasta va fi preluată şi de veneţieni, de turcii selgiucizi (care-şi numeau statul „Sultanului Rum”) şi de către otomani (care i-au zis „Remelia” uneia dintre provinciile balcanice ale Imperiului).

Sultanii s-au considerat urmaşi ai împăraţilor bizantini. Mehmed al II-lea,cuceritorul Constantinopolului, şi-a întocmit chiar o falsă genealogie, prin care se dorea socotit un descendent al basileilor.

         Locuitorii Imperiului nu s-au considerat niciodatăgreci sau eleni, şi au apreciat că aceste denumiri au o puternică nuanţăpeiorativă, întrucât trimiteau la un trecut păgân. Suveranii se considerau urmaşii împăraţilor romani, ale căror atribuţii le-au preluat, conferindu-le un sens creştin. Totodată puterea supremă în stat şi-a asumat tradiţia orientală hieratismului, ceea cea conferit monarhiei bizantine un statut cu totul deosebit.

O caracteristicăa vieţii bizantine a fost convergenţa spre Constantinopol. Edificat din iniţiativa împăratului eponim Constantin cel Mare, acest oraş a fost inaugurat la 11 mai 330. Construcţiile, noul palat imperial, forumul, bisericilor, zidurile oraşului au fost astfel orientate încât noua reşedinţăsăfie identicăcu cea veche. De altfel, Constantinopolul a şi fost numit „Noua Romă” sau „A doua Romă”, denumire care s-a instalat din anul 381, când funcţiile oraşului au crescut. Aşezat la răspântia continentelor, la întâlnirea marilor drumuri comerciale, Constantinopolul „valora singur cât un imperiu”. Nu întâmplător el era supranumit „Împărăteasa”, „Oraşul care domneşte”, „Oraşul oraşelor” sau, simplu, „Oraşul”. Pentru bizantini expresia „merge la oraş” însemna „merge la Constantinopol”. Noul nume al oraşului, Istanbul, de origine grecească, avea acelaşi sens („<merge> la oraş”). Întreaga viaţă bizantină polariza spre Constantinopol. Din perspectivă etnică, principala caracteristică în Imperiul Roman de Răsărit (care s-a numit mai târziu Bizantin) a fost convergenţa treptatăspre elementul grecesc. Faptul acesta îşi are explicaţia sa.

 Prin pierderile teritoriale suferite de-a lungul timpului, Bizanţul s-a redus tot mai mult la părţile sale balcanice, în primul rând la acelea de limbă grecească.

Istoria bizantinăeste o istorie de sinteză.  Elementul roman al formei politice şi juridice, conţinutul grecesc al populaţiei, limbii şi  culturii,  ambele într-o osmoză realizată de creştinismul devenit ideologie de stat, iar tot acest aliaj presărat cu farmecul oriental al monarhului divin, iată factorii sintezei bizantine. La elementul roman, grecesc şi oriental trebuie să se adauge influenţele occidentale venite prin cruciade, prin veneţieni  şi genovezi, prin crearea Imperiului Latin de laConstantinopol (1204) şi a altor regate şi despotate latine de pe teritoriul Bizanţului.

 Imperiul Bizantin a fost un factor de transmisieîntre Europa şi Asia, o „punte” de circulaţie a valorilor materiale şi spirituale între Europa şi Orient. Acest rol a durat pânăîn sec. al X-lea, când Bizanţul începe să se simtă ca o lume aparte, deosebită atât de cea apuseană, cât şi de aceea răsăriteană.

Istoria Bizantului, Ion Toderascu si Bogdan Petru Maleon

Vă prezentăm un film documentar, realizat de istoricul Simon Sebag Montefiore, despre istoria Imperiului Bizantin si in special despre evolutia orasului Constantinopol, care a purtat denumiri diferite: Bizantion, Constantinopol si Istanbul. Daca filmul nu porneste dati refresh la pagina pana cand va apare butonul de pornire.

Cea mai mare bogatie este omul

Vă prezentăm, spre vizionare, filmul documentar ”Casa binecuvântată”, un film cu și despre părintele Vasile Mihoc, tată a 13 copii și profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Ce naște din antipatia verișorilor

Pentru familia regală britanică Primul Război Mondial a fost, sau cel puțin a început, ca un fel de afacere de familie, scrie o ziaristă de la ziarul The Daily Mail. Dacă este să dăm crezare noului film documentar Verii Regali în Război, rădăcinile Primului Război Mondial pot fi considerate, parțial, relațiile încurcate dintre monarhii britanici și rudele lor. Kaiserul Wilhelm al II-lea era vărul regelui englez George al V-lea și al țarului rus Nicolae al II-lea. Mama lui, Victoria, era englezoaică.

În film se relatează cum anume ostilitatea nutrită de tânărul Wilhelm față de părinți și de tot ce era britanic în ascendența sa a atras după sine declanșarea războiului. Regina Victoria (1819-1901) s-a căsătorit cu vărul ei primar din partea mamei Albert de Saxa Coburg Gotha, la 10 februarie 1840, dintr-o mare dragoste. Cuplul a avut nouă copii, mulți dintre ei căsătorindu-se cu membrii ai unor case regale din Europa. Din aceste căsătorii au rezultat, printre alții, kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, regina Maud a Norvegiei, regina Maria a României.

O fiică a reginei Victoria, și ea Victoria, s-a căsătorit, tot din pasiune, cu prințul Friedrich, viitorul Frederic al III-lea, iar kaiserul, născut în 1859, a fost fiul lor și i-a succedat la tron tatălui în 1888. La naștere copilul a fost marcat de o traumă și a rămas pe toată viața cu un braț paralizat. Mama a suferit enorm și adesea în scrisorile personale recunoștea că tot ce-și dorea de la viață era ”să nască un copil pe deplin sănătos, un copil ca toți copiii”. Victoria a încercat să-și iubească fiul, cu dragostea unei mame bune, dar, uitându-se la el, nu putea să-și reprime gândul că el avea un handicap, scrie cercetătoarea britanică Karina Urbach.

Cât despre verișorii lui Wilhelm, Nicky și Georgie, ei au crescut adorați de mame, ambele prințese daneze, surori între ele. Și ambele au insuflat copiilor lor neîncrederea în prusaci și mai târziu în nemți. În primul rând erau nemulțumite și iritate de faptul că, în 1864, Germania, cu mâna cancelarului Otto von Bismarck, anexase o posesiune daneză, Schleswig – Holstein. Nicolae și George au fost foarte buni prieteni în copilărie. Iar Wilhelm avea unele comportări cel puțin stranii: la vârsta adolescenței îi scria mamei lui scrisori aproape erotice, la care aceasta răspundea numai cu subiecte cantonate în artă și politică și, astfel, cu timpul, relațiile dintre mamă și fiu s-au deteriorat tot mai mult, se menționează în publicația britanică.

Iar când Wilhelm a ocupat tronul, unchiul lui, Edward, fratele mamei lui, a fost de-a dreptul șocat de atitudinea băiatului față de sora lui. Ca o consecință aproape logică, au avut de suferit și relațiile dintre verișori, apoi dintre țările lor. Regina Victoria, pe care o diviniza și ingratul de Wilhelm, a încercat să apropie verișorii între ei, dar după moartea ei, în 1901, Europa a început să se pregătească de război. Și astfel Nicky și Georgie s-au trezit de o parte a liniei frontului, iar Wilhelm de cealaltă.

Text apărut  în revista ”Magazin istoric”, august 2014, p. 88.

Ierusalim - orașul celor trei religii

Ierusalimul este probabil cel mai faimos oras al lumii. Cele trei mari religii monoteiste îl socotesc sacru și aici au loc necontenite pelerinaje.

 Evrei, creștini și musulmani sosesc în tot timpul anului la Ierusalim pentru a-și aduce tributul de credință unui loc încărcat de istorie cu semnificații al căror înțeles e descifrat de cărțile sfinte ale omenirii. Ierusalimul are puțin peste 700 000 de locuitori și este cel mai mare oraș din Israel. Dar, într-un sens mai larg, se poate spune că aparține omenirii întregi. În partea de răsărit a orașului se află Muntele Măslinilor, iar vechea cetate e înconjurată de trei văi adânci, care se unesc în Valea Siloam, în apropiere de fantana Bir Eyyub. Sunt locuri al caror nume apare de nenumarate ori în Vechiul si Noul Testament. Simpla lor mentionare evoca deja fapte miraculoase si povesti biblice. Sub acest nume, orasul e cunoscut cu mult înainte de aparitia religiilor crestina si musulmana, înca din mileniul al III-lea înainte de Hristos. In zilele noastre, Ierusalimul e si un formidabil loc de “pelerinaj turistic”. Aceasta multumita monumentelor sale vechi si unei industrii turistice foarte bine pusa la punct. Nu trebuie sa fii un om evlavios pentru a fi impresionat de cele vazute aici. Nicaieri în lume nu exista o mai mare bogatie culturala si istorica, adunata pe un loc atat de mic, sub un soare atat de arid si de putin prietenos. Natura e stearpa, istoria e zbuciumata. Si totusi Ierusalimul e locul de unde a inceput crearea lumii.

CAPITALA REGELUI DAVID Ierusalimul e asezat pe dealurile lui Iuda. Se afla la 50 de kilometri de Mediterana si la 30 de kilometri de Marea Moarta, celebrul lac sarat al Vechiului Testament, locul în apropierea caruia au fost descoperite manuscrisele esenienilor. In partea de rasarit a orasului se afla Muntele Maslinilor, iar vechea cetate e înconjurata de trei vai adanci, care se unesc în Valea Siloam, în apropiere de fantana Bir Eyyub. Sunt locuri al caror nume apare de nenumarate ori în Vechiul si Noul Testament. Simpla lor mentionare evoca deja fapte miraculoase si povesti biblice.

Muntele Templului, pe care se înalta auriul Dom al Stancii, este sacru pentru toate cele trei religii monoteiste. Cand poporul lui Israel a ajuns în tara promisa de Dumnezeu, orasul era locuit de cananiti, avea deja cateva sute de ani de istorie si nu a putut fi cucerit datorita pozitiei sale strategice. Abia in vremea domniei regelui David, Ierusalimul devine capitala statului evreu. David aduce aici Chivotul Legamantului. De atunci si pana astazi, Ierusalimul e numit Cetatea Sfanta. Un element important al traditiei evreiesti este painea. Aceasta face parte din ritualul de nunta evreiesc. O felie de paine este rupta deasupra capului miresei atunci cand pere­chea intra in Yehud (camera in care mirii sunt pentru prima data singuri.)

Vechiul oras este si astazi înconjurat de ziduri si este împartit în patru cartiere: evre­esc, crestin, armean si musulman. Sapte sunt portile de intrare prin care se patrunde în cetate si acestea reprezinta un obiectiv turistic în sine. Toate poarta mai multe nume, datorita faptului ca fiecare cult religios foloseste nume care trimit la propria traditie. Zidurile cetatii au fost refacute în repetate randuri, cele de acum, impresionante si bine conservate, au fost ridicate în timpul ocupatiei otomane. In interiorul acestor ziduri, ridicate de otomani în secolul al XVI-lea, se afla principalele locuri de cult ale celor trei mari religii monoteiste: Zidul Plangerii, Muntele Templului, Biserica Sfantului Mormant, Moscheea Al Aqsa. Mai multe circuite turistice clasice cuprind monumentele din perimetrul Orasului Vechi. In zilele de sambata, primaria orasului ofera gratuit ghidaj pentru aceste circuite.

CATEVA TRASEE TURISTICE IN ORASUL VECHI. De la Turnul lui Tancred la Biserica Sfantului Mormant. Traseul dureaza cel putin trei ore si cuprinde locuri de o uluitoare frumusete si încarcatura istorica. Atentie, se cade se fiti imbracati decent, pe cat posibil modest, sa nu faceti abuz de o vestimentatie prea sumara sau prea comoda, pentru ca mai multe locuri sfinte si lacase de cult sunt cuprinse în acest circuit. Traseul reface etapele patrunderii cavalerilor cruciati in Cetatea Ierusalimului. Veti afla cum au reconstruit cavalerii cruciati orasul, dupa ce, pentru a-l cuceri, l-au trecut prin foc si sabie. Veti afla care erau vechile ordine ce si-au stabilit centrul aici si ce secrete pazeau ele. Veti afla cum si-a schimbat de-a lungul timpului arhitectura cea mai sfanta dintre bisericile crestine. Si veti pasi pe locul unde, potrivit traditiei, a fost înmormantat Adam. De la Biserica Sfantului Mormant pana în cartierul armenesc. Traseul dureaza, de asemenea, cel putin trei ore. Si aici veti avea nevoie de o vestimentatie adecvata. Principalele monumente ale acestui traseu sunt biserica Sfantului Evanghelist Marcu si mormantul lui David. Alte cateva lacase de cult, apartinand unor confesiuni ortodoxe foarte vechi, armenilor, dar si sirienilor, ofera o formidabila calatorie în disputele teologice din zorii epocii crestine. Armenii s-au stabilit de timpuriu in aceste locuri – în secolul VII existau mai bine de 70 de manastiri armene in Tara Sfanta. Unii au sosit aici fugind din Anatolia, ca urmare a prigoanei turce, si au pastrat traditii vechi. Sunt celebri pentru ceramica produsa manual. Veti vedea numeroase magazine de ceramica în cartierul armenesc. Biserica Sf. Ioan se afla în inima satului Einkerem. Aici se spune ca s-a nascut Ioan Botezatorul. O multime de picturi murale uriase au ca tema taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Un alt traseu clasic al Ierusalimului începe la poarta Damascului si cuprinde monumentele pagane ale orasului, datand în principal din perioada ocupatiei romane. De la poarta Jaffa pana în cartierul evreiesc e poate traseul cel mai lung, dar el se intersecteaza cu traseele anterioare si multe dintre locurile vizitate sunt comune. Un traseu de aproximativ doua ore porneste de la Poarta Leilor si parcurge Via Dolorosa. Sunt paisprezece opriri pe traseu, asa cum s-a intamplat pe drumul parcurs de Iisus Hristos…

LOCUL DE UNDE A INCEPUT CREAREA LUMII. Bisericile, manastirile, templele, sinagogile si moscheile din Ierusalim sunt numeroase. E greu de facut o alegere, lasati-va pur si simplu purtati de pasi catre locurile care va cheama prin spiritualitatea lor. Locul cel mai venerat de catre lumea crestina e Biserica Sfantului Mor­mant. In anul 324, Elena, mama îm­paratului Constantin, descopera îngropata în acest loc crucea rastignirii lui Iisus si, doi ani mai tarziu, împaratul Constantin începe ridicarea bisericii. Va fi distrusa de persi, refacuta de cruciati. In interiorul bisericii se afla mai multe capele ortodoxe, armene si catolice. Mormantul lui Iisus e o capela greceasca. Din aprilie si pana în septembrie, biserica e deschisa între orele 5 si 21. In restul anului, e deschisa între orele 4 si 19. Un orar strict reglementeaza succesiunea serviciilor religioase ale ortodocsilor, catolicilor si armenilor în biserica. Impresionanta e desigur slujba de Pasti. A ramas pana astazi un mister aprinderea luminii în timpul slujbei grecesti de Inviere, cand torta tinuta de preotul oficiant pare sa se aprinda singura din chiar locul mormantului lui Iisus. In varful muntelui se afla piatra de unde, potrivit traditiei evreiesti, a inceput crearea lumii. Se crede, de asemenea, ca aici se afla stanca pe care Avraam a vrut sa-si sacrifice fiul, pe Isaac. Muntele e si locul din care Mohamed s-a ridicat la cer, unde i-a intalnit pe cei sase oameni importanti (printre care Adam, Abraham si Iisus). Domul stancii nu e o moschee, asa cum se crede de obicei. Locul e sacru pentru traditia musulmana, al treilea ca importanta dupa Mecca si Medina. Constructia domului a inceput in anul 688, dar domul, initial acoperit cu placi de aur, a fost distrus in repetate randuri si refacut de fiecare data. E probabil cel mai spectaculos monument al Ierusalimului, vizibil de la mare distanta. In apropiere se afla moscheea El-Aqsa, una dintre cele mai importante ale Islamului. Actuala infatisare dateaza in mare parte din secolul al XIV-lea, iar constructia ei este atribuita califului Omar.

 MUZEE FRUMOASE SI IMPRESIONANTE Cateva muzee dintre cele multe ale Ierusalimului merita atentia dumneavoastra în mod special. Muzeul de Arheologie Rockefeller e unul dintre cele mai cunoscute ale lumii, aici sunt pastrate cateva dintre celebrele manuscrise de la Marea Moarta. Colectiile sale de antichitati sunt impresionante iar cladirea muzeului are o arhitectura speciala. Se afla în afara orasului vechi. Muzeul Biblic înfatiseaza Istoria Tarii Sfinte pornind de la datele din Biblie. E un important centru cultural si de studii. Pe langa expozitiile permanente sunt organizate expozitii temporare foarte interesante, multe in colaborare cu Vaticanul. Zidul Plangerii Este cel mai venerat loc de traditia evreiasca. Cunoscut si sub numele de Zidul Vestic, reprezinta singura portiune care s-a pastrat din cel de-al doilea templu, distrus de romani in anul 70. Evreii se roa­ga si plang aici pentru distrugerea templului care, vreme de o mie de ani, a fost centrul lor religios. Mai multe ritualuri sacre se desfasoara în mod obisnuit in preajma Zidului Plangerii. Lunea si joia are loc un ceremonial prin care baietii ajunsi la varsta de 13 ani primesc majoratul, iar vineri seara e celebrata sosirea sabatului. Cel mai important eveniment are loc in ziua de 9 aprilie, cand se comemoreaza distrugerea celor doua temple.

Evoluția regimului alimentar (I)

Unii specialiști susțin că omul modern ar trebui să mănânce un meniu din Epoca de Piatră.

Dacă am mânca precum strămoșii noștrii, am fi oare mai sănătoși?

Indienii tsimane din Bolivia își obțin cea mai mare parte a hranei din râu, din junglă sau de pe ogoarele și grădinile cultivate după defrișarea pădurii.

E vremea cinei în Câmpia Amazonului, în zonele joase din Bolivia, iar Ana Cuato Maito mestecă într-un terci făcut din banane de gătit și manioc dulce, pe focul care arde mocnit, direct pe podeaua de lut a colibei cu acoperiș de paie, cu urechea ciulita la vocea soțului ei, în timp ce acesta se întoarce din pădure împreună cu costelivul său câine de vânătoare. Alăptându-și fetița de câteva luni în timp ce un băiețel de șapte ani o tot trage de mânecă, pare istovită când îmi spune că soțul ei, Deonicio Nate, va aduce acasă ceva carne în seara respectivă. ”Copiii sunt triști că nu avem carne” – îmi spune Maito prin intermediul unui interpret, alungând țânțarii din jur.

        În această zi de ianuarie, Nate a plecat înainte de ivirea zorilor, cu pușca și maceta, ca să înceapă cu noaptea în cap drumul de două ore spre pădurea bătrână. Acolo a scrutat în tăcere frunzișul, căutând maimuțe capucin cafenii și coati, mamifere asemănătoare ratonilor, în timp ce câinele lui adulmeca terenul, căutând miros de pescari, un fel de porcușori, sau capibara cărămizii. Cu puțin noroc, Nate putea să găsească unul din cele mai mari ”pachete” de carne din junglă: tapirul, un animal cu botul lung și sensibil, cu care râmă în căutarea hranei – muguri și lăstari tineri, ascunși printre ferigile jilave.

         Și totuși, în seara asta, Nate apare din pădure fără un pic de carne. La cei 39 de ani ai lui, e un tip energic, care nu pare să se lase prea ușor înfrânt. Când nu vânează, nu pescuiește sau nu împletește frunze de palmier pentru acoperiș, e în pădure, cioplind o canoe nouă dintr-un buștean. Dar când ajunge în sfârșit să se așeze și să-și mănânce terciul dintr-un castron de metal, se plânge că e greu să găsească destulă carne pentru familia lui: două soții (deloc neobișnuit în trib) și 12 copii. Tăietorii de lemne sperie și pun pe fugă animalele, iar în râu nu poate pescui fiindcă o furtună i-a luat canoea.

         Povestea lui seamănă cu povestea tuturor familiilor pe care le vizitez în Anachere, o comunitate de aproximativ 90 de membri ai stravechiului trib tsimane. E sezonul ploios, când e cel mai greu să vânezi sau să pescuiești. Peste 15 000 de indigeni tsimane trăiesc în aproximativ 100 de sate, de-a lungul a două râuri din Câmpia Amazonului, în apropierea orășelului San Borja, piața lor principală, aflată la 360 de km de La Paz. Dar până la Anachere faci două zile din San Borja cu o canoe motorizată, scobită, așa încât tsimane care trăiesc acolo încă își iau cea mai mare parte a hranei din pădure, din râu sau din propriile grădini.

         Călătoresc împreună cu Asher Rosinger, doctorand și membru al echipei, unul dintre conducătorii grupului fiind antropologul biolog William Leonard, de la Universitatea de Nord-Vest, care îi studiază pe indigenii tsimane ca să afle ce conține regimul lor alimentar într-o pădure ecuatorială. Cercetătorii sunt interesați mai ales de schimbările în starea de sănătate a amerindienilor, pe măsură ce aceștia se îndepărtează de regimul alimentar tradițional și de stilul de viață activ, începând să comercializeze produsele junglei pentru zahăr, sare, orez, ulei și, în cantități tot mai mari, pentru carne uscată și conserve de sardele. Nu e cercetare pur academică. Descoperirile antropologilor despre regimul alimentar al indigenilor, de pildă al populației tsimane, ne-ar putea învăța pe toți ce ar fi mai bine să mâncăm.

(va urma)

Cetatea de lemn a Duhului Sfânt

Cetatea de lemn a Duhului Sfânt

Am mai scris cu ani în urmă despre tânăra obște monahală de la Diaconești (Com. Agăș, Jud. Bacău, la hotarul dintre Ardeal și Moldova). Pe atunci mănăstirea abia se înfiripase și avea puțin peste 20 de viețuitoare. Astăzi, sub veghea pricepută și iubitoare a părintelui duhovnic Amfilohie și a maicii starețe Evloghia, numărul viețuitoarelor s-a dublat (sunt 40, dintre care peste 30 sunt licențiate), iar mănăstirea a luat înfățișarea unei adevărate cetăți dăltuite în lemn, în care viața spirituală alternează în modul cel mai fericit cu arta și cultura bisericească (atelierul de pictură e deja faimos în toată țara, iar cărțile editate au devenit și ele referențiale), fără a se neglija gospodărirea curentă, care se desfășoară cu firescul rânduielii unui stup, din ai cărui faguri curge zi de zi mierea de bună-mireasmă a vredniciei ortodoxe.

O vatră monahală pe pământul dăruit de o femeie cu 18 copii!

I se spunea Brănoaia (părintele Amfilohie a mai prins-o în viață, în anii 90) și povestea ei, la confluența dintre istorie și legendă, e cunoscută pe toată Valea Trotușului, între Munții Ciucului și Tarcăului. Avea 18 copii atunci când, în vremea ultimului război, fugind cu tot satul spre munte, din calea noilor hoarde, și-a dat seama la un moment dat că în iureșul goanei își pierduse copilul cel mai mic, pe care și-l legase la brâu. Pe dată s-a oprit din cale, hotărâtă să se întoarcă și să-l caute. ”Lasă-l, femeie, că mai ai 17, și dacă nu grăbim pasul, o să-i pierzi pe toți!”. Dar Brănoaia, ca păstorul din pilda evanghelică, ce având o sută de oi, dacă una i se rătăcește, le lasă pe cele 99 și pleacă în căutarea celei rătăcite (Matei 18, 12) s-a întors, cu tot riscul, și l-a găsit pe pruncul de țâță, aducându-l înapoi între ceilalți.

Pruncul de atunci este astăzi un munte de om cărunt și plin de pricepere, Toma Bran, care se ostenește neobosit pe șantierul mănăstirii. Familia Bran și-a cedat pământul pentru a se face vatră de închinare., dar umărul l-au pus și alte familii din partea locului (ca familia Merlușcă, de pildă). Mânăstirea e mândria și isprava tuturor, în binecuvântat prag de veac și de mileniu.

La începuturi, din 1998 în 2000, cu binecuvântarea vlădicăi Eftimie al Romanului, s-au încropit doar un mic paraclis cu hramul Sfinților Arhangheli și un modest corp de chilii, cu acareturile strict necesare. Sfințirea paraclisului, dar și a locului pentru biserica mare, s-a făcut pe 17 septembrie 2000 de către PS Ioachim Băcăoanul, cu un numeros sobor de preoți. Din 2002 în 2005 s-a ridicat noua biserică de lemn, în stil moldovenesc, cu hramul Adormirea Maicii Domnului și al doilea corp de chilii, mult mai întemeiat, în a cărui mansardă s-a amenajat spațiosul atelier de pictură (unde astăzi funcționează și rețeaua de computere a mănăstirii).

Zveltă și recent înveșmântată în draniță, biserica mare, străjuită în interior de strane și cu un splendid iconostas, își așteaptă pictura murală, pe care au de gând s-o execute chiar maicile din obște (și care fără îndoială că va fi o capodoperă, după câtă măiestrie au dovedit până în ceasul de față). Gardul împrejmuitor al mânăstirii, din bârne groase de lemn, dar mai ales turnul clopotniță și impunătoarea poartă cu aspect medieval dau astăzi ansamblului un aer de cetate codrenească, iar maica Mina (nimeni alta decât fosta deținută politic Xenia Mămăligă, singura monahie de acolo mai în vârstă) e îndreptățită să-i laude pe meșterii care au ridicat structura de rezistență a turnului ”fără să bată un cui”, doar prin îmbinarea meșteșugită a masivelor trunchiuri de lemn. A urcat și ea cu mândrie, ”pe picioarele astea” (maica are 92 de ani!), până în vârful clopotniței, să privească în ochi Cărunta (vârful cel mai înalt din zonă, de 1517 metri) și ”curtea Duhului” ce i-a crescut în poală, cu alei pietruite peste covorul de iarbă și flori.

Noul ansamblu din Poiană

Obștea crescând, iar mânăstirea fiind cercetată de tot mai mult popor, s-a simțit nevoia unei extensiuni. Mai sus de aria inițială, pe povârnișul muntelui, ”în Poiană”, e în construcție o nouă minunăție. O a doua biserică din lemn, de data aceasta în cel mai curat stil maramureșean, a fost ridicată anul acesta de o mână de meșteri din Maramureș în doar câteva zile (construcția de bază e gata, acum lucrându-se la detalii)! Alături, pe buza pădurii, trei căsuțe cu chilii și odăi de oaspeți. Protosinghelul Amfilohie visează însă să înconjoare noul lăcaș de rugăciune cu astfel de căsuțe cochete, așa cum visează să găsească o soluție care să asigure autonomia energetică a mănăstirii (și nu-i îndoială că o va găsi căci e un gospodar înnăscut și genul de om care ”nu se lasă”, destoinic să împace duhovnicia și binefacerile civilizației). Lucrează adesea cot la cot cu lucrătorii mireni, e pe tractor ca în elementul lui și are bun sfat cu inginerii și cu meșterii, ca un adevărat director de trust, dar cu virtuți părintești și camaraderești deopotrivă.

Pe noul șantier l-am întâlnit și pe domnul Toma Bran, dedicat trup și suflet mânăstirii, unde și-a petrecut cea mai mare parte din vară, departe de familie și mereu mai aproape de Dumnezeu. Mare pagubă de nu l-ar fi recuperat odinioară Brănoaia, care sigur veghează și se bucură de acolo de unde este!

Ce s-a început în Poiană se scontează a fi gata până în iarnă, pentru la anul rămânând adaosurile și îmbunătățirile.

La Diaconești vrednicia e pe rod – și mai iute decât poate și știe s-o prețuiască ierarhia locală a Bisericii...

Bogdan – îngerul Diaconeștilor

În coasta bisericii mari, pe un tăpșan verde care coboară spre gardul mânăstirii, e locul destinat cimitirului. Deocamdată, un singur mormânt. Nu al vreunei maici sau al vreunei fețe bisericești, ci al unui adolescent de 16 ani: Bogdan Valentin Bratu (1996-2012), fiul superdotat intelectual și cu suflet de aur al unei familii de medici atașate lavrei Diaconeștilor.

Între 14 și 16 ani, Bogdan a fost atins și în cele din urmă răpus de un cancer la picior, a cărui cruce a purtat-o fără să se vaite, mai grijului de soarta celorlalți bolnavi din hospice-ul de la Voluntari (al doctorului Pavel Chirilă) decât de propria lui suferință. Părinții au ales să-l îngroape la Mânăstirea Diaconești, pe ale cărei pajiști zburdase odinioară și de al cărei duh se pătrunsese tainic și ingenuu.

Am zăbovit îndelung în fața mormântului cu flori proaspete, iar maica Antuza mi-a spus povestea lui Bogdan, care nu se oprește la pragul morții, ci se continuă, tulburător, în taina insondabilă a celor de dincolo. Nu demult, a venit la mânăstire, cu o danie importantă, un om bogat, dar străin și de loc și de cele sfinte, care a mărturisit înfiorat că i s-a arătat în vis un băiețel, spunându-i că-l cheamă Bogdan și cerându-i să meargă și să ajute Sfânta Mânăstire Diaconești (de care omul nici măcar nu auzise înainte)!

Am părăsit deunăzi gura de rai a Diaconeștilor cu impresia pregnantă a unei țesături de taine și minuni care conferă locului aură de sfințenie și elecțiune divină. Tinerețea și calitatea obștii dau certitudinea unui viitor de înaltă rodire duhovnicească, în inima unei ortodoxii răscumpărătoare de vremuri și pe care încă prea puțini știu s-o perceapă și s-o aprecieze așa cum s-ar cuveni.

Răzvan Codrescu

în revista Lumea Credinței magazin ilustrat, nr. 9 (134), septembrie 2014

Oraşul sfânt – Ierusalim

 

În Israel se înalţă, la 800 de metri deasupra nivelului mării, un oraş ce reprezintă, de milenii, centrul lumii. Este vorba despre Ierusalim. În acest oraş trăiesc aproape 800 000 de persoane: majoritatea evrei, aproape 200 000 de arabi, plus câteva zeci de mii de creştini. Din 1950, Ierusalimul aparţine statului Israel, după ce zeci de secole a fost disputat în mod violent de popoare şi armate diferite. În oraş coabitează în prezent două suflete: cel al Oraşului Vechi, paznic al unei lumi în sine, şi cel modern, controversat şi în continuă mişcare, locuit de evrei în partea de vest şi arabi în cea de est.

Dar Ierusalimul nu poate fi redus la locul sacru în care destinul istoric a făcut să se construiască cele mai importante spaţii religioase ale celor trei religii monoteiste legate de Patriarhul Avraam: Zidul Plângerii pentru evrei, Sfântul Mormânt pentru creştini şi Domul Stâncii pentru musulmani. Oraşul Vechi are mărimea unui cartier al unei capitale europene şi este frecventat în timpul zilei de cele mai diverse persoane care lucrează în mijlocul a mii de turişti şi pelerini ce-şi încrucişează paşii printre străduţele înguste, în timp ce seara se goleşte, în aşteptarea căderii nopţii. Istoria sa milenară l-a impus ca fiind un loc haotic, alcătuit din străduţe strâmte, un labirint în care este uşor să te pierzi. Singurul element clar este împărţirea urbanistică în patru cartiere: cel armean, cel creştin, cel evreiesc şi cel musulman. Nu există limite clare, ci doar bariere invizibile. Oraşul este protejat de un zid ce datează din secolul al XVI-lea, lăsat moştenire de un sultan al Imperiului Otoman, Soliman Magnificul. 

Cele şapte porţi

Între cele şapte porţi de intrare în Oraşul Vechi, cea a Damascului este cea mai încărcată de istorie. Pe aici se intră în cel mai mare şi mai populat cartier, cel musulman, animat dintotdeauna de bazarul care-l face să semene cu o piaţă uriaşă. Inima religioasă a cartierului este Haram al – Sharif, cel de al treilea loc ca importanţă a islamismului după Mecca şi Medina, spaţiu sacru unde credinţa musulmană spune că Mahomed s-a înălţat la ceruri. Dar nu toate pietrele din cartier poartă însemnele islamismului.

Tot aici găsim şi locuri legate de istoria creştinismului, precum Via Dolorosa, strada care, cu cele 14 opriri ale sale, stă mărturie a ultimelor momente ale patimilor lui Hristos. Urmând-o, se ajunge inevitabil în cartierul creştin. Străzile pe care locuiesc numai două procente din populaţia oraşului sunt liniştite, tăcute, cu puţine magazine şi un singur punct fundamental: zona Sfântului Mormânt, biserica simbol a creştinismului. Strada Lanţului separă cartierul musulman de cel evreiesc. Dispoziţiile sunt clare: aici trebuie să locuiască numai evrei. Între pieţe şi străzi ordonate, se întâlnesc mai ales sinagogi, şcoli religioase şi centre de studii sacre. Nu poate fi altfel. Aici se găseşte unul din cele mai importante monumente ale iudaismului: Zidul Plângerii, un perete enorm de piatră situat la baza Domului Stâncii. Cartierul armean, în schimb, este cel mai mic şi mai puţin vestit al Ierusalimului. Prin voinţa locuitorilor săi, este o insulă protejată, tăcută, inaccesibilă vizitatorilor. Cei care locuiesc aici îşi revendică mândri două lucruri: faptul că sunt primul popor din lume care a instaurat, în anul 301 d. Hr., creştinismul ca religie de stat şi că au ajuns în Oraşul Sfânt aducând cu ei credinţa strămoşilor. Discreţia domneşte pretutindeni, chiar şi în Catedrala Sfântului Iacob, una dintre cele mai frumoase biserici din Oraşul Vechi. (va urma)

Sursa: Naţional Geographic, Locuri celebre, Editura DeAgostini.